ADRIAN PĂUNESCU

Am să vă rog, încă de la începutul cuvântului meu, să îmi îngăduiţi să vă reţin mai mult timp cu o declaraţie fundamentală pentru toţi aceşti patru ani şi, poate, pentru mai mult decât atât.

Doamnelor şi domnilor colegi, Trece vremea şi poate că mâine nu ne vom mai vedea.

Cu siguranţă, în formula în care suntem azi nu ne vom mai regăsi, un fel de ruletă nebună va rări rândurile noastre şi le va şi împrospăta.

De aceea, considerându-mă la fel de trecător ca oricare dintre dumneavoastră, vreau astăzi să vă arăt, cu puţin mai multă răbdare, câteva momente importante din viaţa celui care se întâmplă să fiu şi care v-a fost coleg în toţi aceşti ani.

În comuna copilăriei mele, Bârca, eu întocmeam scrisorile pe care familiile oamenilor arestaţi le trimiteau autorităţilor spre a încerca să afle unde sunt cei arestaţi.

În liceu, la Craiova, ca şef al clasei, am fost interogat care dintre colegii mei a pus, discret, în catalog, la o oră de practică, note ca să poată trece clasa.

N-am putut să particip la acea demascare şi am părăsit acel liceu, mutându-mă la altul.

În facultate mi s-a cerut să merg la amfiteatrul Universităţii şi să-l atac, pentru nişte delicte de opinie, pe studentul la filozofie Virgil Tănase, cu care avusesem cu un an înainte o polemică aspră la o conferinţă naţională studenţească.

Am refuzat, cu toate riscurile, răzbunarea la care mă îndemnau lideri de partid ai Universităţii, afirmând că polemica noastră de la conferinţă era o polemică a doi oameni liberi.

Tot în timpul facultăţii am aflat că un student la Regie, Constantin Vaeni, a fost lăsat repetent de profesorul cu care era în dezacord pe chestiuni estetice şi ideologice.

I-am luat apărarea studentului în revista "Amfiteatru" şi am fost propus eu pentru exmatriculare.

Am fost ales, în câteva rânduri, secretar UTC al organizaţiei de la Uniunea Scriitorilor, deşi comitetul de sector şi de municipiu mă infierau ca scandalagiu şi anarhist.

În primăvara lui 1968 am organizat şedinţa lărgită la care a participat, cu un mare curaj, noul lider Ion Iliescu, care a ascultat răbdător criticile, unele foarte severe, ale scriitorilor şi s-a solidarizat cu idealurile lor privind libertatea de gândire şi de creaţie.

În acelaşi an, 1968, am participat la Festivalul mondial al tineretului de la Sofia, unde acelaşi Iliescu s-a luat de piept cu dogmatismul şi a ameninţat că delegaţia română va părăsi festivalul dacă sovieticii şi bulgarii îi mai molestează la graniţă pe tinerii social-democraţi, creştin-democraţi şi anarhişti din Vest. Şeful delegaţiei române nu a ezitat să fie de acord cu discursul meu în care citasem o frază genială şi subversivă a lui Blaga despre noi românii: "Nu ne aflăm nici la răsărit, nici la soare-apune, noi suntem unde suntem, cu toţi vecinii noştri împreună, pe un pământ de cumpănă."

În 1969, la o întâlnire a scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, l-am criticat vehement şi, poate, excesiv pe noul secretar cu propaganda al partidului, am cerut desfiinţarea cenzurii, afirmând că pe steagul partidului nostru nu trebuie să scrie cenzură şi că nu trebuie confundate lucrurile, pentru că acela care este duşmanul cenzurii este duşmanul cenzurii, nu duşmanul ţării.

În acea şedinţă s-a hotărât darea mea afară de la "România Literară", căci s-a luat în calcul şi faptul, de o excepţională gravitate, că organizasem şi publicasem în revistă ancheta "33 de scriitori despre filmul românesc", în care, la sugestia mea, toţi interlocutorii afirmau că "Reconstituirea" este cel mai bun film românesc, deşi filmul nu apucase să se afle pe ecrane, fiind interzis de Nicolae Ceauşescu însuşi.

După ancheta din "România Literară" se dăduse drumul filmului, dar eu am fost sancţionat.

Atitudinea demnă a lui Zaharia Stancu, a lui Marin Preda, a lui Eugen Jebeleanu, a lui Geo Dumitrescu şi a mea au redus proporţiile nenorocirii şi, în ultima instanţă, am fost doar transferat.

În acel an, bursa nominală pe care am primit-o din Statele Unite ale Americii pentru Universitatea din Iowa n-a fost aprobată de autorităţile române.

Ambasada americană a insistat şi, după un an, am putut pleca în America.

M-am întors cu o nouă experienţă de viaţă şi, în premieră, cu un mare interviu luat lui Mircea Eliade, care nu avea acces liber în cultura română.

Publicarea acestuia a stârnit scandal în ambele tabere: la extrema stângă că de ce, la extrema dreaptă că se efectuaseră câteva tăieturi în text.

Biroul Uniunii Scriitorilor m-a numit, la sfârşitul lui 1971 şi începutul lui 1972, redactor-şef al revistei "Luceafărul".

Secretariatul CC al PCR a respins numirea mea.

Am rămas şomer timp de un an, până la 1 februarie 1973, când am fost numit redactor-şef la "Flacăra".

N-am să calific eu ansamblul activităţii mele de 12 ani în fruntea acelei reviste, voi spune doar că am întemeiat Cenaclul "Flacăra", mişcare culturală de frunte a întregului Est al Europei, am deschis revista problemelor oamenilor, iar pe uşa lângă care, de obicei, se dădeau bonuri petenţilor am cerut să se scrie "La «Flacăra» se intră fără bon", pentru a nu oferi datele de identitate ale petenţilor ofiţerilor de Securitate, care mergeau la secţia de scrisori şi audienţe, din când în când, ca să ţină sub control situaţia.

Am contribuit la scoaterea de sub cenzură a discului "Cantafabule" al trupei "Phoenix", scriind eu însumi, în acest sens, pe mapa de prezentare o pledoarie decisivă.

Am recitat pentru prima oară în public, în 1984 la Reghin, pe stadion, "Doina" lui Eminescu, după ce, în urmă cu 16 ani, îi cerusem lui Ceauşescu aprobarea şi el nu mi-a dat-o decât în noiembrie 1984.

În perioada în care, la indicaţii de partid, s-au organizat în ţară şedinţe de înfierare a unei cărţi de Octavian Paler, "Flacăra" a fost publicaţia care i-a luat apărarea scriitorului.

De altfel, în 1983, când Paler fusese dat afară de la "România Liberă" (şi) pentru un articol de-al meu în care construisem parabola pompierilor dintr-un oraş italian, care, simţind că nu mai sunt necesari, pentru că se împuţinează incendiile şi scade şi numărul lor, au început să provoace ei noaptea incendii, ca să le stingă ziua, am fost în audienţă la Nicolae Ceauşescu şi, pentru prima oară şi ultima oară, la Elena Ceauşescu pentru a-i lua apărarea, pentru a cere dreptate pentru Paler şi pentru a solicita scoaterea de sub interdicţie a colindelor.

Un ţăran român, Marin Ciucă, din Măldăeni, Teleorman, a fost arestat şi condamnat în regim de urgenţă, pentru că ieşise în curte cu un nepot în braţe să-i întrebe pe nişte nenorociţi -

care-l considerau vinovat că nu se înscrisese în CAP şi intraseră cu buldozerul în curtea lui - de ce îi distrug livada şi grădina.

M-am adresat tuturor treptelor ierarhice şi nu am putut face nimic, până când am ajuns la liderul de partid şi l-am convins să-l graţieze.

Scriitorul maghiar din România, Méliusz József, mi-a semnalat că un tânăr maghiar a fost închis pentru nişte aiureli pe care le-a spus în chestiuni, e adevărat, în care eu aveam altă părere.

Am considerat că nu puşcăria este soluţia pentru tânărul Szőcs şi am pledat pentru libertatea lui.

Un poet din Constanţa fusese condamnat pentru nişte versuri considerate antipartinice la 11 ani de închisoare.

M-am adresat lui Constantin Mitea şi lui Dumitru Popescu şi împreună lui Nicolae Ceauşescu, şi acesta l-a eliberat din închisoare, invitându-l imediat la el în cabinet şi făcând astfel inutile gesturi compensatorii, pentru că, în scurtă vreme, poetul a murit.

Trebuie să spun că o atitudine demnă a avut în proces expertul literar, criticul Gabriel Dimisianu.

Am luat apărarea unui alt nedreptăţit politic, inginerul ieşean Mircea Duzineanu, care trăieşte şi vă poate povesti el însuşi cum a fost.

La bătălia pentru ieşirea lui din închisoare au participat şi Viorel Sălăgean, Dumnezeu să-l ierte!, şi Florea Ceauşescu, Dumnezeu să-i ierte!

Am intervenit pentru ameliorarea regimului care li se oferea în închisoare doctorilor Gălălaie din Constanţa şi Aldea din Buzău şi l-am convins pe Nicu Ceauşescu să mergem la procurorul general să-i cerem eliberarea lor.

Am deschis şi am câştigat bătălia pentru acupunctură, homeopatie şi naturism în revista "Flacăra".

Marele ziarist Leon Kalustian nu avea pensie, tot din motive politice.

Am scris în "Flacăra" până când i s-a dat pensie.

Am luat apărarea unui mare nedreptăţit, maiorul român care fusese prizonier în Uniunea Sovietică şi trăise în condiţii cumplite la Polul Nord, şi am cerut restabilirea drepturilor sale.

Într-o zi de primăvară mă plimbam împreună cu criticul Nicolae Manolescu prin Parcul Herestrău.

Acolo, când ne-am oprit lângă un ponton, omul care închiria bărcile m-a întrebat dacă recunosc nişte versuri pe care mi le-a spus el pe loc. "Cred că sunt din «Divina Comedie», dar nu le ştiu în acest fel", i-am zis. "Da - mi-a răspuns omul de la ponton -, nu aveţi de unde să le ştiţi, pentru că asta e traducerea mea nepublicată".

"Păi dumneavoastră aţi tradus Dante?" "Da, domnule Păunescu.

Am tradus Dante, dar nu am putut s-o public, pentru că am fost deţinut politic şi trebuie să-mi câştig pâinea aici, la bărci".

Împreună cu acelaşi Nicolae Manolescu am început şi am finalizat bătălia pentru ca domnului Buznea să-i apară traducerea din Dante. Şi a apărut.

În acest Senat, printr-un noroc al sorţii, care mi-e de această dată favorabilă, se află cel ce s-ar putea numi copilul vitreg al acelui puşcăriaş politic, remarcabilul nostru coleg, domnul Radu Stroe.

În urmă cu 30 de ani, în localităţile Finteuşul Mare şi Hideaga am descoperit nişte cântece interzise, dar păstrate de ţăranii şi intelectualii zonei, cu sfinţenie, în adâncurile conştiinţei lor, între ele şi cântecul "Treceţi, batalioane române, Carpaţii!", pe care nu aveau voie să le cânte în public.

Am luat cântecele şi, după o aventură lungă şi obositoare pe la toate vămile cenzurilor, cu un casetofon în geantă, am ajuns în biroul liderului şi am obţinut eliberarea acelor cântece.

În 1982 şi 1983 am dat pe cont propriu bătălia pentru salvarea intelectualilor daţi afară din partid şi din muncă pentru participarea la "meditaţia transcedentală".

Între ei, Marin Sorescu, Nicolae Florei, Gheorghe Zamfir, Andrei Pleşu, Ovidiu Maitec, Ion Mânzatu, Valeriu Popa.

Am temperat, prin sârguinţa şi devotamentul meu, zelul celor care voiau să decapiteze atâtea valori.

Sunt mândru că în biografia regretatului nostru mare scriitor Marin Sorescu felul în care l-a apărat Adrian Păunescu rămâne peste timp. Şi nu numai pe el l-am apărat.

Am convins cu argumente pe Nicolae Ceauşescu că nebunia inventată de nişte dogmatici, precum că la un combinat de porci dintr-un judeţ din sud s-au făcut tunele pentru a se fura porci şi pentru a se vinde porci, în realitate nu este decât tabloul unei întreprinderi pe sub gardurile căreia porcii râmaseră. Şi l-am convins că nu este corectă şi dreaptă condamnarea la moarte a celor din conducerea combinatului.

Liderul a comutat pedeapsa.

Poate că nici astăzi fostul nostru coleg Predilă nu ştie cine n-a avut linişte până când nu a atenuat nedreptatea care-l victimiza.

Eu, dragul meu domn Predilă.

Colegul Ion Basgan vă poate confirma că la nici 25 de ani am intuit că tatăl său, marele descoperitor Ion Basgan, trebuie sprijinit şi m-am implicat în această treabă care nici astăzi nu s-a finalizat, deşi ea ne-ar putea aduce din partea marilor ţări producătoare de petrol care folosesc metoda sa de forare sonică la mare adâncime sume incredibile de bani.

Am dus împreună cu doctorul Radu Rey bătălia pentru apărarea Carpaţilor, ameninţaţi de o distrugătoare sistematizare şi de o colectivizare devastatoare.

L-am convins pe Ceauşescu să-l primească pe Rey şi să-l asculte.

Freneticul şi jertfelnicul doctor din Vatra Dornei a modificat viziunea liderului despre Carpaţi.

În 1982, la Mangalia, a avut loc o consfătuire a cadrelor din propagandă şi din organizare.

În acest cadru, am luat cuvântul şi m-am ridicat împotriva hotărârii de partid care cerea eliminarea din Radio şi Televiziune a lucrătorilor care au rude în străinătate.

Ulterior, această măsură trebuia să se aplice şi în presă.

Erau 74 de redactori care trebuiau daţi afară, cei mai mulţi dintre ei erau, fireşte, evrei.

Am îndrăznit să spun că o asemenea măsură globalistă ar fi una de tip nazist şi că noi am intrat în partidul lui Nicolae Ceauşescu pentru că el ne promisese că aprecierea unui om nu se va mai face după dosarul său de cadre.

Aberanta indicaţie a fost oprită.

La Sarmizegetusa începuseră lucrările de demolare a vechilor semne de civilizaţie dacică pentru un regizor, Vitanidis, care obţinuse aprobările de la partid şi de la un academician din Cluj de a pune în locul golit gresie şi piatră de la IGO.

Am cerut şefului judeţului să oprească lucrările, nu a dorit, am venit la Bucureşti şi am prezentat lui Dumitru Popescu situaţia.

A doua zi judeţul Hunedoara avea un lider nou şi lucrările s-au desfăşurat în sens invers, adică din prăpăstiile de peste tot s-a recuperat câte ceva din ce se aruncase.

L-am convins pe cel ce conducea România că la Ip şi Treznea, în judeţul Sălaj, oamenii au cu adevărat nevoie de două monumente care să eternizeze memoria românilor ucişi în somn, bestial, de ocupanţii de după 1940 ai Ardealului.

Cinci ani a durat bătălia mea, dar am câştigat.

Am sprijinit lupta complicată pentru afirmarea drepturilor prioritare ale medicului român Ştefan Odobleja în descoperirea şi fundamentarea principiilor ciberneticii, bătându-mă în "Flacăra" pentru recunoaşterea lui şi pentru republicarea în limba română a cărţii lui, "Psihologia consonantistă", apărută înainte de război la Paris, cunoscută de Norbert Wiener şi aplicată de el în descoperirile sale postodoblejiene.

Judeţeana de partid Mehedinţi a fost la început obstrucţionistă şi ulterior indiferentă, încât Odobleja a murit sărac într-o casă modestă, pe un pat de ţăruşi.

Mult ulterior, oameni de ştiinţă români au întemeiat un cerc Odobleja şi mi se pare o academie Odobleja.

Reproşul de fond al nomenclaturii faţă de Odobleja era că a fost medic militar şi medic de jandarmi şi că era reacţionar.

Parcă în oglindă, am luat apărarea, după '89, unor medici valoroşi, culpabilizaţi de noii justiţiari nedrepţi că au fost medicii lui Ceauşescu.

Aşa a murit umilit marele doctor Dorin Hociotă.

Eu însă mi-am păstrat criteriile şi curajul.

Am descoperit şi sprijinit un leac pentru bolile reumatice, "Boicil", după numele descoperitorului Boici.

În unul dintre contactele mele cu fostul ministru al sănătăţii, de asemenea, Dumnezeu să-l ierte şi pe el!, Theodor Burghele, acesta mi-a răspuns că nu-l interesează "Boicilul" decât dacă are efecte împotriva impotenţei.

Marele handbalist român Gruia a încercat în zadar să obţină dreptul de a juca în străinătate.

Am scris în favoarea lui şi m-am bătut pentru cauza lui.

Cel mai valoros crainic sportiv român, Cristian Ţopescu, a pledat la o emisiune de televiziune pentru dreptul fotbaliştilor români de a juca în străinătate.

A fost dat afară din Televiziunea Română.

Săptămâna următoare, revista "Flacăra" i-a oferit o rubrică săptămânală.

Marele fotbalist Dobrin devenise victima preferată a Federaţiei Române de Fotbal pentru relaţiile sale proaste cu echipa Ministerului de Interne.

M-am situat cu hotărâre şi risc personal de partea lui şi a sportului civil:

Craiova, Rapid, Timişoara, Iaşi, Braşov, Cluj, Constanţa.

Cartea mea "Istoria unei secunde" a fost arsă din motive politice în 1971.

De pe monumentul din Cotroceni de la Leu fuseseră şterse câteva cuvinte, "Flacăra" s-a bătut pentru ele până când după formularea "noi am dat suprema jertfă pe câmpurile de bătaie"

au fost reaşezate cuvintele "pentru întregirea neamului".

Ziaristul Ovidiu Ioaniţoaia s-a căsătorit în Statele Unite ale Americii.

A fost dat afară din partid şi din redacţia unde lucra.

După un timp s-a întors şi, când a vrut să reintre în presă, i s-a scris pe dosar "A scuipat pe pământul sfânt al patriei".

L-am convins pe Cornel Burtică să-mi dea aprobarea de a-l primi în redacţie şi nu în multă vreme a devenit un ziarist de bază al presei române.

L-am convins pe acelaşi Burtică să nu se ia după cenzură şi să dea drumul cărţii interzise a lui Nicolae Breban, "Bunavestire".

La fel am procedat pentru discul formaţiei "Sfinx" şi al lui Dan Andrei Aldea.

Am putut angaja, de altfel, în redacţia "Flacăra" oameni cu probleme politice la dosar.

Am primit critici grave de la Ceauşescu că "Flacăra" îl sprijină pe doctorul Osipov-Sineşti, despre care Iorgu Iordan scrisese în memoriile sale că a fost membru al Mişcării legionare la Iaşi.

L-am convins pe Ceauşescu că nu numai Osipov se bucură de dragostea noastră, pentru că descoperise tratamentul împotriva parodontozei, prioritate mondială, ci şi că istoria va judeca diferit de cum judecăm noi, mai nuanţat, pe legionari şi că nu toţi legionarii se înscriseseră din convingere în acel partid, cum nici comuniştii nu erau toţi nişte membri de partid convinşi.

Osipov şi-a putut continua activitatea şi opera.

Tot în "Flacăra" a apărut primul articol despre un tânăr marinar curajos.

Nu o să vă supere faptul că respectivul... că era căpitanul de vas Traian Băsescu şi că, într-un fel, se poate spune că eu l-am lansat pe Traian Băsescu în "Flacăra".

Când Ion Iliescu a fost pedepsit dur prin scoaterea din Bucureşti şi din postul de secretar al partidului şi trimis la munca de jos la Timişoara, mi-am păstrat opţiunea pentru unul dintre oamenii luminaţi ai epocii, care era el, şi am avut curajul să-l petrec împreună cu regretatul prieten, doctorul Apostol Turbatu, la gară, sub privirile Securităţii, şi să merg după scurtă vreme la el la Timişoara să-mi arăt solidaritatea cu cel nedreptăţit şi atât de valoros.

După 1989 am fost, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, apărător al unor foşti lideri ai PCR acuzaţi pe nedrept şi m-am zbătut pentru eliberarea lor, în scris, dar şi mergând în audienţă la preşedintele Ion Iliescu, pe care l-am agasat cu cererea de a-i graţia pe acei foşti lideri care se ilustraseră printr-o activitate pozitivă, cum era cazul lui Ştefan Andrei, de prietenia căruia m-am bucurat şi căruia i-am arătat fără pauze prietenia mea.

Îi mulţumesc astăzi lui Ştefan Andrei pentru că în 1979 mi-a oferit posibilitatea de a vizita o lună Austria şi de a ajunge în situaţia de afla multe adevăruri neconforme cu dogma de la Bucureşti.

În ciuda unor dezacorduri anterioare, am pledat şi pentru libertatea lui Dumitru Popescu, care rămâne un valoros scriitor şi ziarist român, şi a altora, închişi la grămadă în acele zile.

Dumneavoastră, colegii mei, aţi fost părtaşi la iniţiativa mea privind indemnizaţia de merit menită să lumineze şi să încălzească bătrâneţea unor mari personalităţi ale ştiinţei, culturii, învăţământului şi sportului din România. 1.500 de vârfuri ale societăţii româneşti nu sunt lăsate în mizerie.

Sigur că nu e mult, dar e mult mai mult decât nimic.

V-am spus acestea toate acum, când ne apropiem de finalul mandatului nostru, atât pentru a vă oferi câteva date, cu care mă mândresc, ale biografiei mele, cât şi pentru a vă anunţa că recenta mea numire ca membru al comisiei care trebuie să verifice, contabil, felul cum s-au cheltuit fondurile la Institutul Cultural Român nu e potrivită pentru mine.

După cum vă puteţi da seama, toată viaţa eu am fost eficace în poziţia de avocat, nu de procuror.

Doamnelor şi domnilor colegi, nu este pentru mine numirea mea în această comisie.

Nu accept să mi se ia drepturi, dar nici nu pot tăcea când mi se acordă privilegii şi însărcinări care nu-mi trebuie şi care nu mi se potrivesc.

Vacantez, începând din această clipă, locul din Comisia de anchetă pentru ICR.

Contaţi pe mine în toate acţiunile care nu implică reflexe de procuror, pe care eu nu le am.

Sunt convins că şi cel ce se va afla în locul meu în comisie şi cei deja numiţi vor şti să ajungă în adevăr şi fără mine.

Vă doreşte numai bine Adrian Păunescu.