Să fie Pace în Lume…
Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt
Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt…
La mulţi ani, Maestre!!!
sursa; Sfinx777
Autorul imnului „O iubire alb-albastră“ a rememorat vremurile glorioase ale Ştiinţei, afirmând că acel cântec din anii ‘80, devenit imn al Universităţii, l-a gândit ca pe o explozie de bucurie faţă de fotbaliştii olteni.
- „O iubire alb-albastră“ este un imn al Universităţii Craiova, compus de dumneavoastră în anii de glorie ai alb-albaştrilor. Cum de v-a venit ideea sau cine v-a sugerat să-l faceţi?
- Nu mi s-a sugerat câtuşi de puţin... Aşa cum mulţi oameni au avut o pornire interioară de iubire faţă de Universitatea Craiova şi şi-o manifestau aruncându-şi căciulile în sus - ca într-un banc!, aşa mi-a venit şi mie într-o zi ideea cântecului pentru Ştiinţa. Era prin anii ‘80, eram bucuros de reuşitele echipei şi am scris ceva special pentru ei. Nu cred că pe vremea aceea exista vreo echipă românească să aibă un imn, iar eu am gândit acel cântec ca o explozie de bucurie. Un cântec pentru Universitatea Craiova! Nu l-am gândit ca un imn, dar iată că el a fost preluat şi a devenit un imn.
- Înţeleg că şi versurile vă aparţin...
- Muzica şi versurile, într-adevăr, îmi aparţin.
„Acum se cântă amândouă imnurile, al meu şi al lui Adrian Păunescu“
- „O iubire alb-albastră“, cum este cunoscut acum imnul dumneavoastră, a fost creat înaintea celuilalt imn al Ştiinţei, „Oltenia, eterna Terra Nova“ al lui Adrian Păunescu?
- O, sigur că da, cu mult timp înainte, dar tot în perioda aceea glorioasă a Universităţii. „Oltenia, eterna Terra Nova“ a avut însă altă pătrundere şi alt impact deoarece poetul Adrian Păunescu avea atunci la îndemână revista Flacăra şi Cenaclul „Flacăra“. Era în permanenţă cântat şi răspândit, ca să zicem aşa. Adrian Păunescu îl aducea pe Valeriu Penişoară la cenaclu şi acesta cânta mereu imnul acestuia... Eu, pe al meu, l-am cântat o dată... Acum după atâţia ani, se cântă amândouă imnurile, şi asta este cel mai frumos lucru.
- În vremurile de dinainte de 1990, aţi fost la multe meciuri ale Universităţii, aţi fost şi la o partidă a „Craiovei Maxima“ la Bordeaux, în noiembrie 1982…Când aţi cântat ultima oară pe stadion „O iubire alb-albastră“, imnul dumneavoastră?
- A fost un meci între generaţii diferite de fotbal prilejuit de prezentarea Universităţii Craiova, cu Ilie Balaci antrenor, sper să nu mă înşel. A fost cam de mult... O echipă era alcătuită din foşti jucători, iar cealaltă - din echipa de atunci. Am cântat doar o strofă din imnul meu... Cei din echipă, cei tineri, m-au întrebat când voi mai cânta imnul pentru ei...
„Eu n-am pierdut niciodată trei puncte, nici acasă, nici în deplasare!“
- Şi ce le-aţi răspuns?
- Că le voi cânta imnul meu atunci când şi ei vor juca aşa cum au jucat „ăia“, cei „bătrâni“ adică!
- Pe vremuri, Craiova era cunoscută în Europa prin echipa de fotbal (semifinalistă în Cupa UEFA 1983), locomotivele de la uzinele Electroputere, poetul Marin Sorescu şi rapsodul Tudor Gheorghe... Ştefan Popa Popa’S îmi spunea în 2008 că gloria Craiovei o mai face în prezent doar Tudor Gheorghe, un brand. În opinia dumneavoastră, din cele patru branduri amintite, ce a mai rămas?
- Numai eu! Am mai spus asta, văd c-o spune mereu şi primarul nostru, Aurică Solomon...
- Este, de fapt, realitatea...
- Eu n-am pierdut niciodată trei puncte, nici acasă, nici în deplasare! Rar am obţinut doar câte un „egal“... La mine a fost clar, victorii peste tot!
„Deselnicu zicea că jucătorii de azi sunt ca domnişoarele!“
- Ce ziceţi de Universitatea de acum?
- Fotbalul craiovean, cel românesc, nu mai este ceea ce a fost. În prezent, interesele financiare sunt puse înaintea pasiunii. Un evreu cunoscut, Mircea Crişan, mi-a spus odată un lucru senzaţional… El era atunci în România, iar noi, absolvenţii IATC, făcuserăm un spectacol la „Casandra“, unul de revistă. Mi-a spus aşa: „Puştiule, ai talent… Ţine minte sfatul unui evreu bătrân: nu fugi niciodată după bani. Tu fă ce trebuie, că banii vin!“. Asta mi se pare extraordinar. Copiii ăştia, jucătorii de astăzi, prima oară se gândesc la câte milioane o să câştige… Ei pun şi condiţii financiare. Greşeală! Tu fă ce trebuie, că banii vor veni! Pe vremea lui Oblemenco, jucătorii erau angajaţi pe la întreprinderi şi aveau doar un salariu. Unii mai primeau o aprobare pentru un ARO, mai terminau o facultate, cam atât...
Apropo de generaţiile actuale de fotbalişti. Petrică Deselnicu, înainte de a muri (Deselnicu a murit pe 14 iulie 2003 - n.r.) mi-a spus: „Băi, nea Tudore, dă-i bă dracu’, că n-au inimă de fotbalişti în ei... Îi ţin ăştia în cantonament, îi îndoapă, dar degeaba... Eu mă duceam la tata dimineaţa, pe la ora 10.00. Mâncam o oală de ciorbă, nişte sarmale, beam un pahar de vin la urmă, apoi, la meci, după masă, aram terenul cu ei! Jucam, tată!... Ăştia sunt ca domnişoarele...“.
O iubire alb-albastră
Ţinem cu echipa noastră
Şi la bine şi la greu,
O iubire alb-albastră
La Craiova e mereu,
O iubire alb-albastră
La Craiova e mereu,
Cântaţi şi voi, cântaţi cu noi
Să-i încurajăm într-una
Pe cei buni, şi întotdeauna
Alb-albaştrii să fie cei buni
Refren:
Hai Craiova! Hai studenţii!
Suntem toţi cu voi până la sfârşit,
Hai Craiova! Hai băieţii
Cu oltenii nu e de glumit.
Râde soarele-n fereastră
Duce vântul din Craiova,
O iubire alb-albastră
Spre Ardeal şi spre Moldova.
O iubire alb-albastră
Spre Ardeal şi spre Moldova.
sursa: Gazeta de Sud
Victor Socaciu - Iubire fara acte
In odaia noastra mica,
Din mansarda cenusie,
Ne iubeam in libertater
Fara act la primarie.
Pana ne-au bagat sub usa
O scrisoare ordinara
Iscalita demagogic
“Locatarii de pe scara”.
R: Voi n-aveti nici un act
Iar fara de contract
Iubirea voastra nu-i valabila.
Hai, hai, mutati-va
Hai, hai, carati-va
De pe-aceasta scara respectabila.
Prima care ne someaza
E cucoana cea roscata
Ce primeste si postasul
Totdeauna dezbracata
Vin la rand scandalagiul,
Cel ce si-a gonit nevasta,
Cel mai beat betiv al lumii
Ce curata-i scara asta!
R: Voi n-aveti nici un act………
Ca-ntr-un folk cetos si nordic
Unde mergem nu se stie,
Hai iubito, hai oriunde,
Insa nu la Primarie.
Mototol facand scrisoarea
Usa lumii am trantit-o
Vom avea si noi o casa,
In paduri si-n munti, iubito.
Ne-ateapta sus in munti
Salbaticele nunti,
Acolo nunta ni-i valabila.
Hai, hai, sa ne mutam
Hai, hai, sa ne caram
De pe-aceasta scara respectabila.
Dar in munte si-n padure
A patruns recensamantul,
E o scara ipocrita
E o scara tot Pamantul.
Primaria a dat numar
Si nutret la fiecare,
S-asteptam in tarcul nostru
O scrisoare de la fiare.
Voi n-aveti nici un act
Iar fara de contract
Iubirea voastra nu-i valabila.
Hau, hau, mutati-va
Hau, hau, carati-va
De pe-aceasta scara respectabila.
Ne intoarcem iar in blocul
Unde-am fost zvarliti afara.
Astazi altii in mansarda
Sunt barfiti de-ntreaga scara.
Avem acte cum se cere,
Ne-a unit birocratia
Celor doi de la mansrda
Le semnam si noi hartia.
R: Voi n-aveti nici un act…….
Sursă versuri: bestmusic.ro
te salut generatie-n blugi - madalina amon
Asculta mai multe audio Muzica »
Te salut, generatie in blugi!
Adrian Paunescu
Daca sufletul tau intelege
De la rock pan-la imnuri si rugi,
Te salut, tineret in adidasi,
Te salut, generatie-n blugi!
Exista niste oameni pe care ii iubesc,
Au varsta constiintei si-apartenentei mele,
Se invartesc in jurul a douazeci de ani,
Se dau crocanti si smecheri si vor sa fie stele,
Sunt, uneori, teribili, si, alteori, vulgari,
Parintii spun adesea ca nu mai stiu sa-i creasca,
Dar tineti bine minte, voi, cei scarbiti de ei,
Ca ei sunt, la nevoie, armata romaneasca.
Exista niste tineri marcati de folk si rock
Ce au nevoie-n tara de spirit si de toate
Si, daca nu am face cultura pentru ei,
Ei si-ar lua-o-n taina de prin strainatate.
Si noi am fost excentrici si noi am fost huliti,
Nici noi n-am mers la baluri si baiguim tangoul,
De ce sa trecem astazi drept niste incuiati
Pe care ii acreste si-i enerveaza noul?
Exista niste tineri care muncesc cumplit,
Mai hahaiesc aiurea, mai rad dintr-o prostie,
Dar daca ai nevoie de ei, sa crezi in ei,
Acestia-ti sunt ostenii de astazi, Romanie.
Exista niste tineri cu tenisi si cu blugi,
Sa nu-i privim cu ura si cu dispretul rece,
Ca torta-ncepe, iata, sa arda-n mana lor
Si ei platesc decontul mileniului ce trece.
Ne interesăm, măcar din 25 în 25 de ani, ce mai fac rude sau consăteni de-ai noştri, ce se mai întâmplă cu idei de-ale noastre, cum au evoluat fiinţe pe care le-am iubit.
Era şi firesc să fac şi eu nişte socoteli, să pot să îmi dau seama, după un sfert de veac, în care s-au petrecut atâtea, ce mai e valabil dintr-o poezie care analiza cu asprime mecanismele societăţii monopartite, ale totalitarismului, ale nonlibertăţii programate. Parcă îmi era şi teamă să recitesc poezia. Dacă va fi depăşită de evenimente şi nu se va înţelege nimic din ceea ce credeam eu că e curajul meu din acele timpuri? Totuşi, era 1984. Lumea evoluează. Chiar şi defectele ei se schimbă. Există riscul ca un cititor din vremea nouă să aibă impresia, citind o poezie protestatară din 1984, că parcurge un text în altă limbă, mai ales că în 1984 în România era la putere socialismul monopartit, cu libertăţile lui cenzurate, cu botniţele lui umilitoare, iar astăzi, în plină libertate de gândire şi de cuvânt, democraţia a învins, iar cenzura a devenit un exponat aproape ininteligibil de muzeu. Dar o experienţă trebuia făcută.
Am luat, aşadar, în acest 2009, poezia "Culpabilizarea", din 1984, şi am supus-o unei noi lecturi.
Nimic nu ne împiedică să repetăm experienţa împreună. Iată ce scriam în 1984:
Culpabilizare
Astfel, cetăţeanul
Descoperă în fiecare zi
Voluptatea de a se simţi vinovat.
Nu există într-adevăr zi
În care să nu comită o fărădelege,
Sunt atât de multe restricţii
Încât tot ceea ce i se întâmplă să facă
Este încă o filă a dosarului său
De om vinovat.
Aşa că începe să priceapă
Că printr-o tehnică genială,
Din pură intuiţie
Sau din adânci cercetări ştiinţifice,
Cineva a întemeiat
Acel fel de colectivităţi
În care oamenii
Să meargă în fiecare dimineaţă
Să-şi ceară iertare că există,
şi să nu aibă nici o idee
În faţa celor de la care-şi cer iertare.
Se călătoreşte parcă pe un drum
Pe care semaforul este permanent roşu.
Faptul că se permite din când în când
Să se traverseze strada pe roşu
Ajunge să şi bucure.
Se creează impresia că s-a reuşit
Marea performanţă de a fi înşelaţi
Tiranii şi servitorii lor,
Dar ei în mod deliberat
Au desfiinţat toate celelalte culori.
Întreaga viaţă a oamenilor este datoare
Celor ce vor să ia
Întreaga viaţă a oamenilor,
Victima e mereu datoare călăului.
Apar permanent gâtuiri,
Apar deznădăjduite deformări
Ale proiectului iniţial,
în fiecare zi legea e călcată
De câteva ori
şi din când în când se scriu
Scrisori de recunoştinţă
Celor ce au înfiinţat
Acea lege rea,
Acea lege nedreaptă
şi oamenii se bucură
Că ei uneori nu o aplică
În contra oamenilor.
Cea mai mare forţă a istoriei
O reprezintă culpabilizarea popoarelor.
Dacă ar fi datori băneşte
Stăpânilor lor,
Oamenii într-o zi tot ar reuşi
Sau măcar ar avea speranţa
Să-şi plătească datoria.
Dar sunt datori moral,
Sunt mereu vinovaţi
Pentru că apar mereu legi
Care îi învinovăţesc.
Puterea stăpânilor
Asupra oamenilor
Este puterea celor care iartă
Pe cei pe care îi învinovăţesc în principiu
Şi-i iartă câte o dată practic
Spre-a nu le da niciodată linişte
Că pot şi ei în viaţa lor ceva normal.
Simplul act al respiraţiei,
Simplul act al plimbării,
Simplul act al somnului,
Simplul act al construirii unei locuinţe
Vin împotriva legilor existente
şi în loc să discute
Dacă sunt sau nu normale aceste legi,
Oamenii au deprins nenorocita bucurie
De a le încălca sârguincios,
Cu îngăduinţa celor ce ar putea
Oricând să le desfiinţeze.
Aceasta e marea lor putere,
Aceasta e marea oamenilor slăbiciune:
Vinovăţia permanentă faţă de stat.
Dacă faci ceva,
Greşeşti ceva şi eşti vinovat.
Dacă nu faci nimic
Greşeşti ceva şi eşti vinovat.
Nu există cale curată,
Drumurile s-au închis,
Oricum ai vrea s-o iei:
Dacă doreşti să ajungi acasă
Trebuie să calci prin grădina cuiva,
Care şi acela nu are grădină.
şi mai e încă un lucru:
în fiecare loc unde stai,
A apărut, cu câteva clipe înainte
De a ajunge tu acolo,
O pancartă pe care scrie în şapte limbi
"Staţionarea interzisă".
Din vinovăţie în vinovăţie,
Din implicare în implicare,
Din crimă inexplicabilă
în crimă inexplicabilă
Până la sfârşitul sfârşitului,
În această stare psihologică
În care eşti mereu vinovat,
E uşor să devii,
Ca să scapi,
Mercenarul oricărei cauze
Oricât de abjecte.
1984
Să punem pe două coloane imaginare poezia din 1984 şi realitatea din 2009! Mai rezistă ceva din acel text fierbinte scris înaintea erei noastre? Nu cumva el pare un reportaj nonimaginativ al situaţiei din 2009? Nu cumva, şi astăzi, mai ales astăzi "cea mai mare forţă a istoriei o reprezintă culpabilizarea popoarelor"? Nu cumva s-a acutizat, între timp, conflictul dintre viaţa oamenilor şi legile societăţii? Nu cumva s-a dezvoltat în mod halucinant ceea ce eu numeam atunci "vinovăţia permanentă faţă de stat"? Nu cumva femeia canibal mănâncă om cu patru degete la o mână şi naşte copil cu patru degete la o mână. Nu cumva suntem în 1984? Nu cumva "Din vinovăţie în vinovăţie, din crimă inexplicabilă în crimă inexplicabilă, în această stare psihologică în care eşti mereu vinovat e uşor să devii, ca să scapi, mercenarul oricărei cauze oricât de abjecte?".
O, marşarier!
sursa: Jurnalul Naţional
Am tras lumină electrică şi curent de aer grajdului, am făcut două ferestre una în faţa alteia, spre Răsărit şi spre Apus. Cu hrana animalelor e mai greu, că nu prea se găsesc de nici unele. Al naibii pământ s-a întors cu curul în sus la noi. Deşi nici nu-l cultivăm, el nu ne dă nimic înapoi. Cu caprele îmi e mai uşor, că le dau drumul şi ele aproape că urcă în copaci, cât or mai fi şi copaci, că am auzit că vine unul, Khereştoi, şi-i ia şi le dă întrebuinţare civilizată. La noi încă nu a ajuns.
La oi am renunţat că făceau căcăreze şi mă amenda primarul pe motive politice, că el era într-un partid şi, până să mă înscriu şi eu în partidul ăla, el trecea în alt partid. Şi aşa mai departe, până mi-am dat seama că n-am eu viteza necesară în timpurile astea şi că nu e rentabil cu atâtea amenzi. Nici oile nu mai produceau lapte, speriate de teroarea ideologică, iar lâna le stagna, începuse să le iasă prin nări, nu prin piele: în ficatul uneia, când am tăiat-o, am găsit lână pe care-o aşteptasem degeaba pe pielea oii. Mieii ieşeau toţi turbaţi şi, după primele behăituri, întrebau de Baranga, despre care ştiau că le-ar fi un fel de baci.
Mămicuţă, mai am un cal, din tot ce am avut în grajd. Un cal care funcţionează ziua pe post de măgar, sâmbăta şi duminica e bicicletă, iar noaptea merge pe post de câine, de nu mi-a intrat nici un hoţ în curte, e drept, nemaiavând nici ce fura, cât de meşter ar fi fost hoţul respectiv. E bine, mămică, e prăpăd. Nu mai pot să ţin câini şi pisici. Mai am în fundul grădinii un muşuroi de furnici, dar nu e pe numele meu, că pe-aici se pun impozite şi pe furnici. Să nu te mint, mai sunt şi nişte muşte, dar astea, slavă Domnului, se hrănesc mai mult de pe la alţii.
Toate merg bine, după cum vezi, mai ales că eu respect regulile europene, în sensul că nu mai am aproape nimic în curte şi în grajd. Porcii pe care i-am avut s-au sinucis, înghiţind prea mult fier din gratiile coteţului în care îi ţineam. Ceva foarte curios, mămicuţă: din slănina unuia dintre ei mi-am făcut armă de apărare, un fel de bâzdoacă de fier forjat, de care se tem şi vânătorii de mistreţi, iar din şoriciul porcilor mei, armat cum era de fierul ingurgitat, mi-am făcut un gard, cum nu s-a mai văzut prin părţile noastre, unde, să recunosc, nici nu mai e altă curte. Uneori, să nu te superi pe mine, când bate vântul pe aici, prin zona noastră, mi se pare că aud în horn grohăiturile porcilor sinucigaşi. Dar cu o aspirină, pe care o iau cu multă apă, auzul mi se mai potoleşte.
E, în orice caz, scumpă mami, bogăţie prisositoare pe la noi. Avem ce ne trebuie şi avem şi ce nu ne trebuie. Apa miroase a motorină şi cocorii, care trec spre ţările calde, lasă în aer un fel de mireasmă de gâşte pe varză. Dar efectul acesta pervers trece repede şi ne întoarcem la exploatarea economicoasă a vântului din traistă. Asta însă nu se poate face fără o şcoală serioasă, făcută la vreme şi atestată de ministere. Există şi doctorate prin străinătate în problema vântului din traistă. Vântul nu se arată oricui care-şi deschide traista şi se aşteaptă prosteşte să-i sară vântul în braţe ca un animal ghiduş, domesticit.
Vântul în traistă este semnul heraldic al prosperităţii noastre, mamiţico. E încurajator şi faptul că de la el nu poate porni o furtună. E un vânt individual, de proporţii mici, un drept imprescriptibil, al fiecărui ins, ce şi-a recuperat demnitatea şi acum face ce vrea cu ea.
N-aş fi vrut să te supăr, draga mea mămică, dar tăticu' a plecat la felceru' din sat cu vaca noastră centrală şi văd că întârzie. Sunt curios ce boli i-o găsi, dacă i-o găsi, şi ce tratamente i-o prescrie. În orice caz, de multă vreme, vacii noastre i s-au inversat unele mecanisme de viaţă. Ea când respiră parcă nu mai respiră. Şi bea lapte ca să producă fân. Ea mugeşte că e mai rentabil. Dar, din nefericire pentru noi, mămiţă, ea nu vrea lapte obişnuit, ci lapte european. La noi în zonă, ăi mai mari şi mai tari ne spun în fiecare zi ce datorii are poporul faţă de stat.
Statul nu are nici o datorie faţă de poporul său. Statul trebuie să ia impozite, taxe, biruri, accize. Poporul trebuie să le dea. Statul are şi el obligaţiile lui, dar faţă de Europa, nu faţă de poporul român. Aşa că vaca noastră pare un picuţ bolnavă. Aş spune chiar mai mult, mamă, dacă nu mi-ar fi teamă că te voi supăra. Ce anume ezit să îţi spun? Zău, nu mă obliga la sincerităţi devastatoare, am şi eu sensibilitatea mea, am şi eu obligaţiile mele de paznic de grajd şi de fiu de oameni adevăraţi, mai ales că bunicul mi-a lăsat moştenire - după două războaie mondiale - această curte şi acest grajd. Dar, dacă insişti, dacă te superi pe mine că tac, atunci, dragă mămică, află că vacii noastre nu-i e bine. Cum de unde ştiu? Am o intuiţie, am o vedenie, am o privelişte în faţa ochilor: Uite-l pe tata venind cu pielea vacii noastre pe băţ.
Mamă, vacii noastre nu-i e bine
- Nu te mai agita în gol,
C-ai să mă sperii şi pe mine,
Situaţia e sub control
Şi va fi şi mai bine.
- Vacii noastre nu-i e bine, mamă,
Suferă probabil de ceva,
Mă cuprinde chiar un fel de teamă
Şi mă-ntreb cum va evolua.
Vaca noastră, totuşi, e bolnavă,
Apă n-a gustat de nu ştiu când,
Cred că starea ei e şi mai gravă,
Nu se mai aude respirând.
Mamă, vacii noastre nu-i e bine,
Cum de unde ştiu? Tu seama dă-ţi,
Uite-l pe tăticu că şi vine
şi aduce pielea ei pe băţ.
1995
sursa: Jurnalul Naţional
Manifest pentru sanatatea Pamantului
Adrian Paunescu
Aproape am ajuns sa ne mandrim
Ca mai rapid in acest veac se moare
Ca noi ne-mbolnavim si suferim
De boala bolilor fara scapare
Stupizi actori ai tragicului rol
Mai si avem puterea inumana
De a vorbi despre acesta rana
Ce va lasa pamintul sterp si gol
Noi suntem fiii veacului bolnav
Noi suntem cancerosii de elita
Nu ne mai vindecam cu nic-un praf
Bieti Iovi pe o planeta parasita
Si mai avem si straniul obicei de-a spune
Si-n piept de-a ne si bate
Ca moartea ne-a facut averea ei
Vanzand instrainata sanatate
Si chiar acum cind eu acestea scriu
Cind va vorbesc plangand la fiecare
Pentru un om sub cer e prea tarziu
Un om macar ireversibil moare
Oameni politici inca sanatosi
Barbati puternici situati la carma
Priviti acest Pamant de cancerosi
Uitati-va voi insiva in urma
De nu cumva sunteti si voi panditi
Si de sfarsitul nu va e departe
De nuv-a pus in drum ca sa-i starniti
Ogarii de cenusa muma-moarte
Si daca va convigeti ca-i real
Ca omul haituit de moarte este
Ca zeul lumii cade de pe cal
Strapuns ca de leucemii celeste
Daca nevasta unui sta sub
Puterea bolii mari ca intr-o cusca
Daca e cancer in al lumii trup
Si-n nervii ei miros de praf de pusca
De ce luptati cu armele de foc
Si ati dus moartea la perfectiune
De ce nu puneti banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune
Ca nu atit un neinsemnat castig
Al vreunui doctor ne enerveze
Ci banii dati pe moarte si pe frig
Sa puna omenirea-n paranteze
Nu-i numarati ilustrului chirurg
Banii lauti pe grave operatii
Daca nu stiti si banii care curg
Ca sa distruga rase, neamuri, natii
Matusa mea face economii
La gaz lumina si ades la carne
Fara a pricepe si a sti
Ca-n spate omenirea-i pune coarne
Degeaba sunt chemati marii sarmani
Cureaua sa o stranga cu credinta
Cand voi zvarliti fara vreo trebuinta
Sudoara lor si-a sutelor de ani
Ne mor parinti de cancer si ne mor
Copii si frati si cunoscuti si rude
Nimic n-amana ora mortii lor
Urechea cerului nu-i mai aude
Am merita si noi s amai traim
Dati banii nostri pentru sanatate
Ca astazi am ajuns sa ne mandrim
Cu boala nostra prima intre toate
Vrem viata pentru cei ce i-am nascut
Vrem viata pentru noi aflati in viata
Ca moartea chiar in noi lucreaz mut
Acum cind noi vorbim despre viata
Vrem sa tarim putem sa dam si spertz
Pentru macar un an de sanatate
Opriti va imploram acest comert
De moarte si de tot ce nu se poate
Oameni politici bunii nostri frati
Noi v-am cedat si ranguri si proportii
Dar nu putem continua stopati
Aceasta competitie a mortii
inspirat de Nemessis
Prea târziu, la Paris
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.
Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.
E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.
Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.
Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.
SINGULAR
Incerc un gest, un jalnic inceput,
De la persoana-a doua sa te mut,
As vrea sa te transfer si sa dispar
Catre persoana-a treia singular.
Caci eu cu tine nu mai pot vorbi,
S-au adunat prea multe ineptii,
A-ti mai rosti porecla nu mai pot,
De azi esti ea, te-ai departa de tot.
Si niste explicatii – tuturor:
Eu pentru ea as fi putut sa mor,
Pe unde merg, imi amintesc de ea,
Nu pot s-o uit, orice s-ar intampla.
N-am dreptul sa o strig plangand “Ramai!”,
Cat sunt de singur la persoana-ntai.
de Adrian Păunescu
sursa: EgoFeminin
Din nou, Dacii Liberi
Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război
La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.
Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.
Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei daciac
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.
Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând.
(Adrian Păunescu)
sursa: Sfinx777
Cei care ne păcălesc nu bagă de seamă că şi ei sunt păcăliţi la rândul lor şi că, din existenţa lor, ca şi din a noastră, nu se alege aproape nimic.
Guvernanţii momentului sunt supăraţi pe poporul lor care nu înţelege zilnicele schimbări ale reglementărilor, privind viaţa şi munca oamenilor, economia, politica. Mai mult decât atât, acest popor ingrat mai face şi mofturi când i se reduce salariul. Îl deranjează preţurile mari de pe piaţa liberă, dar nu e mulţumit nici cu preţurile mari din puţinele magazine de stat care mai sunt. Âsta e un popor cu care nici Hitler, nici Stalin n-ar scoate-o la capăt. Şi nu că ar fi excesiv de dur în reacţii, nu că ar bloca el, acest popor, involuţia majestuoasă a statului român. Nu. Dar e năzuros şi, din cauza asta, nu creează o stare de spirit bună în ţară.
Adică, după ce că sute de mii de oameni sunt daţi afară din slujbele lor, după ce că salariile celor rămaşi scad şi preţurile mărfurilor cresc, după ce că prin introducerea impozitului forfetar mii de societăţi comerciale îşi încetează activitatea, după ce că nici creşterile anterior legiferate ale pensiilor nu mai sunt posibile, cetăţenii se mai şi supără, în loc să chicotească şi să tropăie pe străzi şi pe uliţe, cum reacţionau dacii care plângeau când auzeau veşti bune şi se înveseleau când auzeau veşti proaste, inclusiv la ceremonia morţii unora dintre ei.
Regretabil este şi faptul că oamenii se prefac a nu vedea progresele acestei guvernări. Să facem socoteala! Când a avut România un imn turistic până astăzi? Niciodată. Cu ce să-şi ocupe tinerii vacanţele, cu bălălău, cu trec rânduri-rânduri muncitorii, cu paragrafe din statut? N-a trebuit decât o scurtă apăsare de acceleraţie din partea doamnei ministru al turismului şi imnul s-a şi lansat, în prezenţa domnului kapel-maistru Băsescu care, dacă s-ar ocupa de fiecare domeniu cum se ocupă de turism, ar fi noul Stahanov sau - mai americăneşte - the new Stahanow - al Europei de Răsărit. E drept, a fost din nou sacrificată personalitatea unui geniu mondial, care e Gheorghe Zamfir, eliminat de tandra Elena Udrea, din ecuaţie, ca un tampon de vată din circuitul intim. Dar ce mai contează? Vorba lui Gheorghe: "Am fost tratat ca un prost". Singura problemă ar fi să nu-i coste prea mult, la decontul final, această batjocură, pe responsabili. Că nota de plată va veni.
Trăim timpuri mari care nu încap nici în ceasurile de colecţie. Veştile proaste se ţin una de alta ca macaroanele din farfurie. O înaltă academie secretă, de scenarii şi regie, lansează cu regularitate diversiuni menite să distragă atenţia de la problemele esenţiale ale ţării şi ale oamenilor. După ce dezbat, epuizaţi, fleacurile care li se oferă cu generozitate pe toate canalele media, cetăţenii fac o pauză de pipi şi reintră grăbiţi sub vraja şi comanda televizorului: încep meciurile de campionat, de cupă, contestările arbitrilor, declaraţiile şefilor de cluburi şi ale şefilor federaţiei, mai câte o arestare, mai câte un zvon bine ticluit, în care de obicei se judecă tocmai nişte lucruri petrecute anul trecut, acum doi ani, lăsate în aşteptare probabil ca să aibă timp să se fezandeze. Şi, uite, aşa trece viaţa noastră. Nu ne dăm seama că am fost păcăliţi decât la apariţia unei alte păcăleli. Cei care ne păcălesc nu bagă de seamă că şi ei sunt păcăliţi la rândul lor şi că, din existenţa lor, ca şi din a noastră, nu se alege aproape nimic.
Fapt e că legile încovoierii şi sărăcirii trec prin Parlament cu lejeritate, din moment ce, aşa cum clamează liderii, coaliţia de la putere are mai mult de 70% din voturi. Cei care fac respectivele afirmaţii se uită în ochii opoziţioniştilor şi mai că nu le pretind să le fie ruşine că nu înţeleg logica democraţiei. Cum adică, noi dispunem de peste 70% din voturile abia exprimate şi voi nu vă supuneţi? Se uită atât: PD-L şi PSD plus PC au obţinut acest zdrobitor 70% pe nişte programe şi pe nişte făgăduinţi pe care le-au uitat de îndată ce au cucerit puterea. Încă un aspect: da, 35 + 35 = 70. Dar dacă respectivele cifre nu se adună, ci se scad? Nu cumva 35 - 35 = 0? Nu cumva 70% din cei care au mers la vot au votat pentru exact ceea ce nu fac astăzi cei 70% din Parlament?
Acesta ar putea fi unul dintre motivele supărării guvernanţilor pe propriul lor popor, că România a ieşit în târg, cum scrie Ion Creangă în Dănilă Prepeleac, cu o păreche de boi şi se întoarce acasă cu o pungă care pute a pustiu. Au dreptate guvernanţii să se supere pe popor, când ei au gândit şi condus operaţia de pierdere a tot şi a toate? Poporul de ce s-a lăsat păcălit? Povestea investitorului Dănilă Prepeleac ne îmbie s-o recitim şi s-o rescriem, într-una dintre săptămânile viitoare, în perspectiva de-a ne proclama "Ţara lui Dănilă Prepeleac". Că trăim în linia Dănilă Prepeleac. Că au avut loc privatizări de fabrici şi bănci, în stilul Dănilă Prepeleac. Că am câştigat dreptul la propria mare, ca să-ntâlnim acolo ocupaţia sterling, de ne pândeşte perspectiva de a nu fi câştigat nimic după toate zbaterile, tot în logica Dănilă Prepeleac. Probabil că vom putea şi lansa virusul Dănilă Prepeleac. Oricum, efectul de "pungă" e halucinant.
Ţara lui Dănilă Prepeleac
"Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă".
(Ion Creangă - "Dănilă Prepeleac")
Împărăţii se fac şi se desfac,
Se rediscută fiecare lege,
Şi Dumnezeu nu poate înţelege
De ce ne declarăm popor sărac.
Avem de toate, preşedinţi şi rege,
Suntem bogaţi, dar muncitorii zac,
Ne-ndatorăm acum pentru alt veac,
Victimizaţi de libertăţi betege.
Mizeria pe toate le întrece,
Din grâul mult, mai e un biet colac,
Negociem naiv, ai noştri tac,
În case, vara-i cald şi iarna-i rece.
Acasă ne întoarcem cu un sac,
Că pierdem tot, căruţă, boi, berbece,
Şi harul pagubei nu ne mai trece,
Noi, ţara lui Dănilă Prepeleac.
22 iunie 1997
sursa: Jurnalul Naţional
de Adrian Păunescu
Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.
Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…
De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !
Orfani
10 aprilie 1997
ADRIAN PĂUNESCU
A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?
Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.
Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne înrăieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.
Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.
Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.
Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.
Bătrânul cerşetor
9 aprilie 1997
ADRIAN PĂUNESCU
La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Decât aceea unde, fără nume,
El ispăşeste râsul tuturor.
Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.
Şi cine observă, înt-o doară,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.
Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,
În el e Dumnezeu, ce stă de paza.
Luate de la Isabellelorelai
videopoem : Ca un fum de tigara, sufletul...
versuri: Adrian Paunescu
recita : Daniell
De pe site-ul Kappa.ro, sectiunea stiri, am aflat ca exista o poezie scrisa de Adrian Paunescu si dupa cutremurul din 1977.
"Si in 1977, Paunescu a compus un poem cutremurator, publicat insa la o saptamana de la sinistru."
Daca aveti acele versuri, sau stiti unde as putea sa le gasesc, va rog sa-mi comunicati printr-un comentariu. As vrea sa le postez pe acest blog.
Cu tine
Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.
Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.
Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.
Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.
Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.
Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.
Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.
sursa: Blogul lui Adrian Paunescu
Glasul tău
de Andrei Paunescu
Ce e?
Ce–ai spus?
Nimic?
Iartă-mă,
Îmi auzeam
Subconştientul
Murmurând
Cu glasul tău.
Sursa: Blogul lui Andrei Paunescu
de Adrian Paunescu
Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.
Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.
Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane - dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.
sursa versuri: Poezie.ro
sursa foto: Realitatea.net
Poezia scrisa de Adrian Paunescu la scurt timp dupa cutremurul de la ora 20.25
Cutremur în direct
Adrian PĂUNESCU
Deodată, prin cutremur, se reaşează toate
Valorile umane le redescoperim,
Simţind că-n fiinţa noastră sporeşte-un ţintirim
Şi inima mai tare şi mai spăimoasă bate
Aşa-i că-i dusă dracu’ oricare vanitate?
Aşa-i că rangul însuşi e-un amănunt infim?
Deodată, prin cutremur, trăim, cum şi murim
Şi ochii în orbite se-nvârt pe deşălate.
Averile enorme, puterea fără saţiu,
Orgoliile înseşi, cu tot veninul lor,
Se prăbuşesc în sine şi conturile mor,
Noi înşine pornind-o nesprijiniţi prin spaţiu.
Cutremurul în două deodată ne desparte,
Nici pregătiţi de viaţă, nici pregătiţi de moarte.
Sâmbătă, 25 aprilie ora 21
Un cutremur cu magnitudinea de 5,3 grade pe scara Richter s-a produs, sâmbătă seară, în jurul orei 20.25, în zona Vrancea, fiind resimţit la Bucureşti cu magnitudinea de 3-4 grade pe scara Mercalli. Aflat în platou, la Realitatea Tv , Adrian Păunescu a scris chiar în timpul emisiunii poezia Cutremur în direct . Şi în 1977, Păunescu a compus un poem cutremurător, publicat însă la o săptămână de la sinistru.
Potrivit Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cutremurul a avut loc la adâncimea de 120 de kilometri în zona Vrancea.
Amplitudinea maximă înregistrată pe seismogramă a fost de aproximativ trei minute.
Directorul Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Pământului, Gheorghe Mărmuranu, a a avut o replică năucitoare la întrebarea pusă imediat după seism de realizatoarea Corina Drăgotescu : "Şi care e problema, a spus Mărmureanu? Lumea să stea liniştită pentru că un cutremur de 5,3 grade nu prezintă pericol, nu înseamnă nimic şi nu vor urma replici mai mari decât cutremurul iniţial", a spus Mărmureanu.
Specialiştii Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Pământului spun că seismul de sâmbătă seară se înscrie "într-o activitate normală" şi că, de regulă, cutremurele vrâncene "nu prea dau replici". În urma cutremurului de sâmbătă nu au fost înregistrate pagube materiale.
Ultimul cutremur a avut loc în 2 martie, în zona Focşani, atunci seismul având o magnitudine de 3,6 grade pe scara Richter şi intensitatea II pe scara Mercalii.
Cutremurul a fost resimţit şi în Republica Moldova. Conform Unimedia.md, la Chişinău au fost resimţite două mişcări seismice de intensitate redusă, la interval de 5 - 10 secunde.
Potrivit Novinite.com, seismul a fost resimţit şi de locuitorii oraşelor Dobrich, Pleven şi Varna, în nordul Bulgariei, unde Institutul de Geofizică a anunţat un seism cu magnitudinea de 5 grade.
32 de ani de la cutremurul din '77
În 4 martie 1977, la ora 21.22, România a fost zguduită de un cutremur devastator, cu intensitatea de 7,3 grade pe scara Richter, care în mai puţin de un minut a făcut 1.578 de victime, din care 1.424 numai în Bucureşti.
La nivelul întregii ţări au fost înregistraţi aproximativ 11.300 de răniţi, din care 7.500 de bucureşteni.
Specialiştii spun că sute de clădiri s-ar putea prăbuşi în Bucureşti în cazul unui seism asemănător celui din 1977, unele dintre ele instituţii publice de importanţă majoră, cum ar fi spitalele.
Mai puţin de 20 la sută din spitalele din România sunt consolidate astfel încât să facă faţă unui dezastru, iar restul de 80 la sută nu ar putea rezista unor catastrofe naturale, pentru că nu au amenajate unităţi de primiri urgenţe, declara, în urmă cu aproape două luni, ministrul Sănătăţii, Ion Bazac.
În Hotărârea de Guvern 548/2008 privind aprobarea Strategiei naţionale de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă se arată că "în conformitate cu studiile efectuate în acest domeniu de instituţii specializate, cutremurele cu o magnitudine de 7 grade pe scara Richter au o perioadă medie de revenire de 32 de ani.
sursa: Gardianul
Adrian Paunescu - Ordinea De Zi
Dup-atîtea grozavii care mai sînt
Si-naintea celor ce vor fi
Noi, cei simpli si cei buni de pe pamînt
Vrem o alta ordine de zi.
Recunoastem, sînt probleme fel de fel
Se mai vinde pielea unui urs
Dar înaintam solemn acest apel
Dar înaintam acest recurs.
Viata noastra unde e?
Viata noastra, ce-ati facut cu ea?
În cuprinsul tablei noastre de valori
Peste aur si argint si diamant
Pentru noi, ca simpli muritori
Viata-i lucrul cel mai important.
Viata noastra n-are parca nici un rost
Viata noastra e un ban de schimb
Pe pamînt noi, oamenii, o ducem prost
Si murim absurd si la netimp.
Daca-i bal, atunci sa fie, totusi, bal,
Protestam în modul cel mai crunt
Nu vrem mila sau concediu medical
Vrem sa ne înscriem la cuvînt!
Haideti sa uitam sa vietuim urît
Mai avem pe lume ce iubi
Si satui de surogate pîna-n gît
Sa refacem ordinea de zi.
Daca-i bal, atunci sa fie, totusi, bal
Si un ceai sa fiarba în ibric
Puneti viata noastra punctul principal
Si în rest sa nu vorbiti nimïc.
sursa versuri: Versuri si creatii
Si 2 interpretari de exceptie:
Gil Dobrica:
George Nicolescu: