Adrian Păunescu (foto) este poet, senator, dar şi profesor universitar doctor la Facultatea de Jurnalism, comunicare şi relaţii publice din cadrul Universităţii "Spiru Haret".
23 iulie 2009
Cu titlul recunoscut de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, poetul Adrian Păunescu riscă acum, în plin scandal iscat în jurul universităţii la care predă noţiuni de presă şi cultură, să fie confundat cu impostorii care şi-au luat titlurile didactice pe ochi frumoşi. Astfel, senatorul Adrian Păunescu este profesor universitar la Filosofie şi Jurnalism, specializarea Jurnalism, după cum certifică Ordinul Ministrului nr. 1643 din 2 august 2007.
Mai exact, în conformitate cu prevederile Legii învăţământului şi ale Legii privind Statutul personalului didactic, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), precum şi comisiile de specialitate ale CNATDCU au efectuat activităţile specifice privind confirmarea titlurilor didactice de profesor universitar, respectiv de conferenţiar universitar. Conform ordinului din august 2007, comisiile au analizat dosarele de concurs şi lucrările în iulie 2007 şi, pe baza propunerilor CNATDCU, au acordat titlul didactic de profesor universitar unui număr de cinci persoane.
În anexa la Ordinul Ministrului nr. 1643 din 02.08.2007, care cuprinde lista persoanelor care au primit titlul didactic de profesor universitar şi care este semnat de secretarul de stat de la acea vreme, Dumitru Miron, şi de ministrul Cristian Adomniţei, apare clar numele senatorului PSD Adrian Păunescu.
Confuzia a apărut din cauză că, în urmă cu două zile, ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a declarat că Universitatea "Spiru Haret", prin semnătura rectorului, Aurelian Bondrea, a avizat 92 de conferenţiari şi profesori universitari care nu au fost confirmaţi de Ministerul Educaţiei.
sursa: Jurnalul Naţional
Realitatea TV, 27 iulie 2009
Realitatea TV, 24 iulie 2009
Să fie Pace în Lume…
Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt
Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt…
La mulţi ani, Maestre!!!
sursa; Sfinx777
Totuşi Iubirea peste blestem…
Obsesia mea despre tine
Renaste, in mine, acum
Si iarasi e rau si e bine
Si toate se afla pe drum.
O clasica dragoste veche,
Transcrisa in versuri, candva,
Acum isi gaseste pereche
Si replica este a ta.
Poemele mele supreme,
Traite-ntre bine si rau,
Acum, s-au intors ca probleme,
Le-as trece pe numele tau.
Mereu, intre viata si moarte,
Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,
Iar astazi, cand esti prea departe,
Abia te mai strig sugrumat.
Si nu mai dau lumii de stire
Ideea de care ma tam,
Ca nu mai exista iubire,
Asa cum exista blestem.
N-am cum sa accept ca, din toate,
Ramane doar zborul tarat
Si faptul ca nu se mai poate
Iubi decat rau si urat.
Vin versuri stravechi sa-mi inspire
Poemul cel nou ce il chem
Si totusi exista iubire,
In veci, peste orice blestem.
O melodie/poezie minunată. La mulţi ani, Maestre!!
sursa: Sfinx777
Maestrul Adrian Păunescu nu se sfieşte să amintească şi unele momente mai puţin plăcute. Tocmai din dragoste... "Socaciu este pentru mine cea mai complexă personalitate artistică pe care am descoperit-o şi am afirmat-o în Cenaclul Flacăra. Compoziţiile lui rămân. Curajul cu care şi-a ales textele a fost confirmat de gustul contemporanilor.
Cine ar fi avut îndrăzneala să vină cu cântece pe versuri ale unor poeţi întemniţaţi? Vocea gravă a lui Socaciu a dat substanţă multor pâlpâiri care altfel s-ar fi pierdut. Sigur, la un moment dat am considerat că Socaciu m-a trădat. Faptul m-a durut.
Semnalez incidentul pentru a se vedea că nu din raţiuni de prietenie banală şi idilică îl consider pe Victor Socaciu, acum, la un bilanţ de carieră, un vârf al muzicii româneşti (...)".
Sursa: Jurnalul Naţional
Astăzi e ziua ta... Adrian Păunescu!
Marele nostru poet Adrian Păunescu împlineşte astăzi 66 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".
"Forţa mea... slăbiciunea de a iubi"
"Despre ce nu se pot scrie poezii? Eu cred că nu asta e problema. Poezii se pot scrie despre orice, cu condiţia ca poetul să aibă talent, stare de emoţie şi capacitate de transfigurare, expresivitate, în măsură să facă şi dintr-un fleac un munte. Cu atât mai mult, contează ca şi evenimentul de la care pleacă poezia să aibă o minimă semnificaţie. Dar dacă ai talent şi stare de graţie, poţi scrie şi despre furnici, rachete, despre viţa-de-vie şi despre ruina Romei. Mai ales că poezia nu este o artă despre, ci arta dinăuntrului.
Cred că mama a dat numele acesta pe care-l port, întâi, trupului, şi, ulterior, abia prefiguratului suflet. Sigur că mi-ar plăcea ca numele trupului meu, părăsit de suflet, să fie pământ de flori sau piatră de hotar, sau bolovanul din spinarea lui Sisif.
Motorul a tot şi a toate în viaţa mea este iubirea. Desigur, nu o iubire la grămadă, nenuanţată, fără trepte şi fără viteze. Dar aceasta e forţa mea: slăbiciunea de a iubi. Mă trezesc, uneori, mânios, reacţionez violent, mă simt ciuruit de multe rafale de ură, dar mă reprim repede şi mi se pare că aş fi ridicol, dacă aş continua sub semnul adrenalinei. Marele meu prieten şi poetul divin, Grigore Vieru, scria într-o poezie a sa un vers de curaj bărbătesc memorabil: «Îmi iubesc tristeţea». Nici eu nu pot să nu-mi iubesc şi să nu-mi ocrotesc tristeţile, dar ele sunt tot semne ale iubirii. Semne mai de toamnă, dar nu purtătoare de ură.
Sunt născut în zodia Racului, aşa că trăiesc trecutul, ca pe un viitor mereu regretat. Ceea ce am dorit de foarte tânăr să se întâmple, în timpul vieţii mele, este ceea ce aştept şi astăzi să se întâmple, şi cu puterile mele limitate am încercat să ajut să nu se uite. Eu sper să nu mor înainte ca pentru noi, românii, să mai vină o dată ziua de 1 Decembrie 1918. Mai presus decât orice politici de partid, mai cuprinzător decât orice dor astral, mai rudă cu noi decât proprii noştri părinţi, momentul 1 Decembrie 1918 trebuie supus învierii. Dar ca să vedem cu ochii noştri din nou acea zi, trebuie să încetăm a fi pigmei. Povara istoriei e grea şi pentru uriaşi, e grea şi pentru titani, e grea şi pentru eroi, darmite pentru nişte pitici care se plimbă prin culorile curcubeului, ca printr-un internat de băieţi vicioşi. Nu-i uşor de retrăit Marea Unire, dar oricât de grea ar fi ea, nenorocirea e că noi nu suntem capabili de a o dori cu suficientă intensitate, încât să fim purtaţi către ea cu punctualitatea istorică a înaintaşilor, care-au ştiut precis în ciuda mijloacelor de comunicaţie nedezvoltate când şi unde trebuie să se întâlnească toţi pentru a hotărî Marea Unire. Şi, vai, între timp, noi lucrăm la mica dezunire. Mică, dar generală.
Pentru mine, zi pierdută înseamnă deriva tragică a ţării mele în apele tulburi ale istoriei contemporane. Zi pierdută - parte din viaţa pierdută de noi, românii, fără sens. Şi, Doamne, câte aveam şi avem de făcut şi câte putem face în aceste răstimpuri pierdute! Aşa cum îi spuneam lui Marin Preda într-un dialog memorabil prin anii '70, în genere, noi, românii, am fost blestemaţi să nu cucerim nimic nou niciodată, ci să fim mereu obligaţi să cucerim ce avusesem, dacă şi asta ne e îngăduit. De aceea, ziua noastră naţională a fost multă vreme 23 August, când scăpam de nemţi, dar ne ocupau ruşii. Eu sunt cel care-a propus ca Decembrie 1918 să fie Sărbătoarea Naţională a poporului român. Dar n-am propus asta în 1990, ci insistent şi dramatic la începutul anilor '80. Era şi rămâne ziua plenitudinii naţionale. Îmi dau seama acum că nici ea nu e o cucerire nouă, căci se întorceau acasă Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Banatul, Ardealul. 1 Decembrie este sărbătoarea normalităţii româneşti. N-avem voie s-o mai pierdem vreodată, chiar dacă ziua există, dar România nu e toată între hotarele ei. Doamne, ocroteşte-i pe români!
Cele mai frumoase trei amintiri ale vieţii mele? Vă voi spune câte trei din zone diferite ale biografiei. Fericită a fost ziua din vara lui 1964, când la uşa curţii casei de chirpici din Strada Drumul Găzarului, unde eram împreună cu soţia mea dintâi, a apărut un om pe care nu-l cunoşteam. M-am apropiat de el, a început să plângă, şi mi-am dat seama că e tata. Venea din puşcărie. Fericite au fost zilele când mi s-au născut copiii cei mari, Ioana şi Andrei. Fericită a fost noaptea chinuitoare în care, răstignit între gândul morţii şi chemarea vieţii, am înţeles că singura mea raţiune de a fi rămâne iubirea.
În alt plan, fericită a fost ziua când l-am văzut pe liderul României din 1968, Nicolae Ceauşescu, ieşind cu un istoric şi irepetabil curaj în faţa posibilei invazii sovietice şi ţinând un discurs al cărui ecou îl mai simt câteodată şi-acum în oase. Fericită a fost ziua când, răsturnându-l chiar pe Nicolae Ceauşescu, care se dogmatizase şi se înstrăinase, România a proclamat libertatea de gândire, de acţiune şi libertatea presei. Fericită a fost atitudinea mea faţă de cei închişi pe nedrept, înainte de 1990 şi după 1989: ciobanul Marin Ciucă din Măldăieni-Teleorman, doctorul Gălălaie, din Constanţa, doctorul Aldea, din Buzău (şi alţii, în acea epocă) ca şi faţă de Ştefan Andrei, Nicu Ceauşescu, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Tatu, Ion Toma (şi alţii în vremea noastră). Dacă, însă, ar trebui să aleg trei repere fundamentale ale vieţii mele, ele ar fi (în afară de Cenaclul Flacăra, revista Flacăra şi cărţile mele) lupta pentru valori, devotamentul faţă de Ardeal şi Basarabia, iubirea sfâşietoare faţă de fiica mea cea mai mică, strălucită absolventă a Liceului «Cervantes», probabil la această oră studentă la Limbi Străine, la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, Ana Maria Păunescu. Restul e urarea mea de renaştere, adresată deodată tuturor şi drastica, disperata reamintire a faptului că avem, totuşi, şi noi dreptul la măcar câteva zile de fericire".
sursa: Jurnalul Naţional
