ADRIAN PĂUNESCU

Conf. Univ. Dr. Constantin MĂLINAŞ (Oradea, 6 noiembrei 2006)

Doresc să mă alătur acelora, care au propus, din partea Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, candidatura scriitorului român Adrian PĂUNESCU la Premiul NOBEL pentru literatură (poezie), socotind că susţinerea şi acordarea este motivată din cel puţin patru criterii majore :

1. Valoarea estetică a operei sale poetice, de mesaj profetic şi creştin, este de referinţă universală sub mai multe faţete. Dintre ele, voi sublinia căutarea constantă a poetului de a salva cuvântul de la pierderea înţelesului genuin, sub totalitarism, şi refacerea puterii lui biblice de a produce fapte salvatoare, prin vederea vorbei ca piramidă şi multiplicarea piramidelor de cuvânt în toată lumea. La acestea, poetul se trezeşte ca dintr-o „Fântână somnambulă” (titlul volumului său din 1968) şi de-a lungul a patru decenii strigă pentru reînsufleţirea cuvântului cu datul originar: „Căci pofta noastră de dumnezeire-i mare / şi ştim atât de bine şi noi că-ntâi şi-ntâi / a fost cuvântul”. Dar, nu orice cuvânt: „La început a fost cuvântul / dar nu acesta care / ne infectează faţa cu asimetria lui”. Din asemenea protest la propaganda de epocă, poetul cere destinului; „Redă-ne prototipul / dă-ne prima sămânţă /…/ şopteşte, Limpezimea Ta, pronunţă acel cuvânt originar ”, care să redea frunţii vibraţiile de fericire, pierdute prin demagogia gurii : „Dă-ne cuvântul plin de oseminte / redă-ne lui şi primitivi şi goi / şi iartă-ne că l-am pierdut , părinte,/ dar gura e de vină şi nu noi”. Tema evocă imaginea antică de scriitor responsabil, „cum roticulus”, adică statuia scriitorului, având în mână sulul de papirus cu opera sa de cuvinte folositoare cetăţii, cu rol de învăţare şi bunăcredinţă. Ea a rămas o faţetă permanentă şi remanentă timp de patru decenii a operei poetice a lui Adrian Păunescu, faţeta biblică. O politică adecvată de traduceri în limbile de circulaţie ar fi putut avea menirea de a face mai cunoscute şi mai vizibile în lume argumentele acestei faţete şi, implicit, ale întregii opere poetice a lui Adrian Păunescu.

2. Rezonanţa operei sale în România este relevantă tocmai în acest sens, ca eşantion de interes şi recotare publică semnificativă. Acest fenomen s-a produs sub dictatură şi a condus la trezirea cititorilor pentru poezia de conştiinţă, la fortificarea lor prin lectura cuvântului puternic rostit, vizualizat ca piramidă, pentru a fi ajutaţi şi demni în faţă cu apăsările societăţii totalitare, ca şi în disputa de acum cu prejudecăţile şi rămăşiţele ei. Astfel, opera lui poetică are valoare mai largă, are adresă de geografie literară transnaţională, se motivează să fie pusă în atenţia şi folosinţa lumii. Ea se aşează în universal la confiniul dintre poezia de oratoriu a lui Pablo NERUDA (1904-1973), scrisă pentru dreptul natural la substanţă, cu poezia existenţială a lui Evghenii EVTUŞENCO (n.1933), scrisă pentru dreptul la subiect de personalizare a substanţei. Opera lui Adrian PĂUNESCU a fost mulţi ani un strigăt solitar în literatura estului comunizat excesiv, un strigăt străbătut de neliniştea şi stresul introduse de îngrădirile totalitare. Filosofic, poezia lui este un reflex artistic de excepţie şi valoare totodată, la existenţialismul proclamat de Jean Paul SARTRE (1905-1980), pentru dreptul individului de a fi personal, este un fond de comunicare şi cuminecare, pentru dezlegarea sufletească şi trecerea către adevăr şi speranţă. Opera lui poetică a fost un prilej de respiraţie, ceva mai adâncă, în numele liberalismului european atitudinal, de la 1968, care prin scrisul lui Adrian PĂUNESCU a pătruns şi în cultura intelectualului român din acei ani.


3. Apelul în versuri la unitatea provinciilor româneşti, care a devenit refren stradal în România, a fost în fond şi fapt o formă de protest prin cântec faţă de celebrul plan VALEV, de formare sub comandă sovietică, a unei federaţii dunărene, cu centrul în Dobrogea, care ar fi luat o bună parte din România, Bulgaria şi Ucraina, alcătuind un stat tampon , artificial, de supraveghere a gurilor Dunării şi de opoziţie faţă de Comisia europeană a Dunării de la Viena.
(foto: Cenaclul Iosif Vulcan)
4. Poezia lui Adrian PĂUNESCU a generat mişcarea populară „Flacăra”, iar autorul a avut priceperea şi voinţa de a pune în circulaţie „Cenaclul Flacăra” şi spiritul „Flacăra”, pe care l-a dus în oraşele României, dând sute de spectacole de muzică şi poezie liberală, cu care a deşteptat speranţa de adevăr, bine şi frumos în sufletele cam amorţite de dictatură ale românilor. Cenaclul Flacăra a fost un fenomen public, opus cu propaganda oficială a regimului comunist din România şi el a fost întreţinut cu voinţa şi talentul lui Adrian PĂUNESCU.

La Oradea, Cenaclul a venit de trei ori. Mai întâi, în sala Casei de cultură a sindicatelor, apoi la Sala sporturilor, la urmă pe Stadionul municipal, în creştere de audienţă, de la o mie la zece mii de tineri. Ţin minte, că prima dată, în 1972, conducerea locală de partid Bihor a încercat să limiteze spectacolul. Poetul Adrian PăUNESCU a fost chemat la aceasta, de unde s-a întors şi s-a adresat direct sălii arhipline, spunănd că i s-a cerut de către tov. FODOR Alexandru, secretarul cu propaganda al Comitetului judeţean Bjhor al P.C.R. ca să limiteze Cenaclul între orele 18-22, întrucât oamenii trebuie să se ducă a doua zi la muncă. Linişte grea în sală! Dar, a continuat Adrian PăUNESCU, „cenaclul” va urma numai atâta, cât vor dori cei din sală, poate nici până la orele 22, dacă nu se doreşte astfel. Publicul să decidă. Aplauze frenetice au preluat mesajul şi spectacolul „Flacăra” a început şi a durat cu însufleţire până la orele cinci dimimeaţa.

La a treia venire, spectacoluil s-a ţinut pe stadion şi a durat de seara până dimineaţa. Acolo au fost peste zece mii de tineri, care au cântat cu Adrian PăUNESCU, Mircea VINTILĂ şi ceielalţi din „cenaclu”, personificând fiecare pentru sine şi împreună spiritul de exprimare liberă al „Cenaclului Flacăra”. Şi acum îmi este viu în suflet, cum a vuit peste Oradea unda de cântec, care venea de la stadion şi plutea peste tot oraşul. Acolo erau tinerii, copii noştri, iar adulţii ascultau acasă, din balcoane. Se propaga extraordinar cântarea în comun, sub aripile nopţii osianice. Aşa a venit dimineaţa la Oradea, ca în multe alte oraşe, cu şuvoaiele de tineri, ducând spre casele lor un puzzle uriaş, îmbinat din cântece şi poezii ale lui Adrian PĂUNESCU. A fost o experienţă unică şi amplă, prin care poezia a ieşit în faţă şi a făcut informal, ceea ce nu făcea educaţia formală şi limitată ideologic a regimului trecut. Astfel, poezia lui a căpătat valenţe de rezistenţă, iar poetul a devenit un Tribun. Cu opera şi acţiunile publice ale lui Adrian PĂUNESCU, poezia a recuparat demnitatea pierdută de poeţii oficiali, a redevenit populară, a intrat în casele oamenilor, ca un medicament de regenerare şi eliberare. Puternicul efect de katarsis, îndeplinit de poezia lui Adrian PĂUNESCU, timp de două decenii, sub regimul totalitar, îl face pe autor vrednic de Premiul NOBEL pentru literatură. El a adus mişcarea „FLACĂRA”, excepţională, în vremuri de excepţie. Materia şi combustia ei a fost poezia de conştiinţă, care învăluia cu dimineţi de speranţă oraşele României, în care poposea. Pentru acele dimineţi de neuitat, care înseninau poporul român, fie şi temporar, poezia lui Adrian PĂUNESCU o socotesc a fi unică şi vrednică de Premiul NOBEL pentru literatură.

Sursa: Agero