ADRIAN PĂUNESCU

Doua portrete, doua moduri de a fi (de Eugen Simion)

1) ALEXANDRU ZUB

Dintre istoricii generatiei mele, cel mai mult mi-a placut si imi place, in continuare, Alexandru Zub, un eminent teoretician al istoriei si un analist de marca al fenomenului cultural in care intra, bineinteles, si ideologia literara si istoriografia propriu-zisa. Pe urmele lui Xenopol si Parvan, modelele sale intelectuale dupa cate imi dau seama, el vede istoria ca o parte a culturii generale si, dincolo de fapte, cauta legile secrete care le determina si, totodata, cauta legile ce actioneaza la suprafata fenomenului. Este ceea ce fac cu alte instrumente si in alte scopuri, "proxeologii" de azi, aceia care studiaza "actiunea si sistemul lumii", mai precis: legile care actioneaza in haosul lumii actuale sau in acest "raport de raporturi" care este lumea moderna, dupa definitia data de un filosof existentialist. Ca istoric, Alexandru Zub studiaza, evident, faptele trecutului si cauzalitatile din spatele lor, voind a prinde sistemul ce le guverneaza, nu numai efectele lor in plan social. Acest tip de demers intelectual nu poate ocoli, in chip fatal, literatura ca parte fictionala a istoriei. Alexandru Zub arata o mare deschidere spre lumea ideilor din literatura si, daca observ bine, studiile lui vizeaza cu precadere pe scriitorii-ideologi, adica pe aceia care au un sistem coerent de gandire si au totodata, un program de actiune sau, cu o formula mai veche, au o filosofie practica. Faptul se poate deduce din studiile lui, de pilda, despre Kogalnicea­nu si Parvan, printre cele mai bune pe care le avem despre acesti scriitori-istorici sau filosofi-istorici.
I se potriveste, cred, lui Alexandru Zub aceasta propozitie din Parvan: "scopul suprem al luptei noastre e spiritualizarea vietii marelui organism social-politic si cultural creator care e notiunea". Ca si autorul "Memorialelor", Alexandru Zub gandeste disciplina istoriei nu numai ca o forma de cunoastere a trecutului, dar si ca un mijloc de spiritualizare a natiei sale. A sugerat de mai multe ori in scrierile sale aceasta idee. Discursul lui este coerent si elegant, plin de idei si de o expresivitate bazata pe exactitatea nuantei. Ce este un intelectual autentic? Un om care prinde nuantele sau un spirit al nuantei, imi amintesc ca scrie undeva Thibaudet. Alex. Zub face parte, am impresia, din aceasta familie. El insusi, ca om, are in relatiile obisnuite de viata un comportament de o distinctie, as spune, aristocratica. Usor retractil, de o corectitudine si o discretie ce contrasteaza cu volubilitatea si relativismul nostru valah, moldoveanul Alexandru Zub este o figura distincta si foarte distinsa in comunitatea intelectuala de azi. Nu-i cunosc bine biografia, dar felul lui de a fi ma face sa banuiesc, ca si in cazul lui Stefan Augustin Doinas, ca s-a ridicat din randurile nobletei rurale de altadata. Adica din adevarata aristocratie romaneasca.

2) ADRIAN PAUNESCU
Un jurnalist mi-a cerut cu aproape un an in urma sa spun ceva despre Adrian Paunescu care se apropia, atunci, vertiginos de 65 de ani. Am notat despre el cateva randuri care au ramas, am impresia, in jurnalul meu. Le reproduc in articolul de fata cu bucuria secreta ca ele vor contraria pe unii dintre contemporanii mei. Aceia care vad lumea impartita in prieteni si dusmani ireconciliabili. Eu incerc de multa vreme s-o citesc altfel. Asadar:
Aflu ca Adrian Paunescu implineste 65 de ani. Deja? Cand au trecut atatea decenii? Imi amintesc de aparitia lui pe la inceputul anilor '60 in redactia "Gazetei literare" si de poemul sau "Omul de pe scari"... De la omul de pe scari pana la senatorul de azi, presedintele comisiei de cultura, e un drum lung. O viata - deloc linistita, un destin literar atipic in generatia noastra. Si l-a asumat, si-l asuma. Este mereu acolo unde apele istoriei sunt tulburi si, cand nu sunt, stie sa le provoace. Scrie versuri tot atat de usor cum stie sa tina discursuri: coerente, ironice, mesianice. Este, probabil, unul dintre cei mai inspirati oratori de azi. Sunt uluit pur si simplu, cand ascult discursurile sale. Nimic nu-i scapa; nicio silaba nu o ia razna, ideile se imbulzesc, pur si simplu, in discursul sau, metaforele sunt ca niste dinamite; daca n-au explodat inca, se pregatesc inexorabil sa arunce in aer lumea. Paunescu este o natura prin care poetul si omul politic alearga navalnic, tinandu-se strans de maini. Ca poet, nu cunoaste valoarea dificultatii. Scrie usor, scrie repede, scrie mult, pune totul in versuri, o marunta injusti­tie sociala sau apocalipsa lumii post­moderne. Se pare ca, atunci cand s-au oprit la leaganul lui, ursitoarele i-au dat rolul de a transforma in vers orice atinge. Are cititori fanatici si are, din belsug, adversari politici, total fanatizati. Bocetele lui sunt ca tunetul si soaptele lui de deznadejde desfac cerul si rup norii invalmasiti. Melancoliile, anxietatile, caderile sale anunta apocalipse... Este un mod specific de a privi lumea si de a transmite mesaje alarmante unei lumi pe care poetul o intuieste ca pe o mare conspiratie...
Daca termenul n-ar fi compromis, as zice ca Adrian Paunescu este ultimul poet angajat din literatura romana. Angajat in sensul pe care il dadea acestui termen generatia lui Sartre: sarcina creatorului este aceea de a-si asuma sarcina umanitatii. Ce-i pot dori, acum, cand isi contempla sporul de ani si simte poate unele anxietati? Sa descopere ceea ce Baudelaire numea "gloria dureroasa a melancoliei si a plictiselii". Face bine in poezie o cura de melancolie...

sursa