ADRIAN PĂUNESCU

6 ianuarie (n.red. – continuare)

Socialismul, cum spunea conducătorul Partidului nostru, nu e o dogmă. Noi trebuie să dovedim în practică superioritatea lui. Muntele n-are caracter de clasă. Iarba n-are caracter de clasă. Dar are, precis, caracter de clasă felul cum vom şti să le gospodărim. Dacă noi, românii, le vom gospodări prost, vom pune în pericol viitorul copiilor noştri, viitori membri ai partidului, nu-i aşa? şi viitorii miniştri, cum completează Andrei.

Ar fi un cumplit exces proletcultist să ne propunem a face mereu inversul a ce se face în lumea civilizată, doar pentru a-i răsturna (vai, ce răsturnare!) valorile. Am mai distruge o dată căile ferate, palatele şi bisericile ca să fim contra burgheziei şi moşierimii?!

Mă voi întoarce în ţară, curând, pragmatic pân-la nebunie cu ce e valoros şi ne scapă încă.

N-avem voie să pierdem această şansă, această secundă, trenul dezvoltării. Când, în 1972 – vara –, Nicolae Ceauşescu vorbea la o Conferinţă naţională a partidului despre unica noastră şansă care e dezvoltarea rapidă, inima mea nu se înflăcăra degeaba. Personal eram trist şi aveam motive să fiu supărat pe lume. Fusesem obligat – ş(şi nu fără aportul autorităţilor înalte)ţ – să plec de la revista Luceafărul. Munceam, după demisie, ca un disperat, ca să nu mor de foame, ca să nu-mi văd copiii şi pe mama lor suferind de lipsuri umilitoare.

Dar, dincolo de situaţia mea personală, m-a tulburat pasiunea pentru dezvoltare a preşedintelui Ceauşescu. De atunci partizanatul meu pentru această politică, şi pentru alta, a fost constant.

De aici, din Viena, visez o Românie vitează, dezvoltată, liniştită şi puternică. O Românie ca o cumpănă!

... La 10 şi ceva dimineaţa vine Valeriu Dinică, prietenul câştigat în aceste zile, să ne ia la Muzeul de Istoria Artei. Andrei face paturile, înfulecăm în grabă nişte sălămărie gustoasă, tot cu lapte bătut luat ieri (azi e 6 ianuarie şi Austria e parcă în grevă, o grevă a zilei de Bobotează). El mănâncă nişte chifle, eu pâine neagră şi gustoasă de secară.

La 10:30 exact, la deschidere, suntem la Muzeu. Măreţ, distant, parcă rămas din tulburi veacuri. Refuză – atât cât se poate – modernitatea.

Intrăm cu o legitimaţie a Ministerului Artelor, pe care mi se aminteşte că sunt “profesor Adrian Păunescu + 1 persoană”. Aşa este. Bună ziua, elevi!

Săptămâni n-ar fi de ajuns pentru a cuprinde amploarea şi profunzimea acestui muzeu. Cum însă nu sunt critic de artă, merg – datorită lui Andrei – la ceea ce mă cheamă. Aleg, hotărăsc pentru memoria mea selecţii necesare. La ce mi-ar folosi să întârzii prea mult în faţa “dezvoltatelor”, superbe uneori, ale unor flamanzi? Poate doar ca să mă aşez să mă odihnesc “natur” între ele. Unele mă excită, îmi vine să mă ascund “rubensian” eu însumi în larma de culori a unui ospăţ. Altele mă fac să fug.

Iată aici tabloul nebunesc “Uciderea pruncilor” al lui Breugel Peter cel Bătrân. Pentru cei interesaţi notez că tabloul este datat 1563-1564.

Apocalipsa însăşi nu este mai violentă. Copacii au gheare turmentate de frică, unii câini sunt flămânzi (toţi sunt flamanzi), cum e cel din stânga tabloului, surprins în plin salt al plăcerii, alţii – câinii mai sătui – par superiori oamenilor prin pofta pe care şi-au putut-o împlini. Flamanzii flămânzi.

Parcă s-a depus cenuşa altui veac, mai infectat de chimie, pe zăpada Bethleemului.

Pete roşietice ţin treaz peisajul gripat de tonuri gri.

Sunt hainele ucigaşilor.

Pantalonii parcă dau reflexele cărnii copiilor ucişi. Suliţele din fundal cu acelaşi ritm sec, ca şi crengile copacului din dreapta tabloului.

Cerul e gheaţă verzuie.

O Hiroşimă în proiect, o copie, o ciornă a unui viitor lagăr de exterminare.

A oricărui lagăr în care e golită de viaţă şi sânge nevinovăţia.

Cum seamănă trecutul cu ceea ce avea să-i urmeze!

“Uciderea pruncilor din Bethleem” strigă de pe peretele Muzeului de Artă din Viena spre toate sălile conferinţelor pentru pace. Poate că ultima conferinţă pentru pace de dinaintea păcii vii, definitive, ireversibile, aci ar trebui să se desfăşoare. În aerul halucinat de candoare şi sânge. Lângă sânul mamei care nu va mai avea copil. Lângă copăcelul tăiat, ca un semn distinctiv, la intrarea în tablou.

Şi, vai, acest tablou ne mai lasă încă puterea de a-l privi, spre deosebire de un tablou al distrugerii contemporane care nu mai iartă nimic.

Acum ştiu: pe acoperişurile şi pe uliţele Bethleemului e cenuşa noastră atomică. Prevestirea. Senzaţia înecăcioasă că arde undeva. Undeva în faţă, în veacul XX.

Pe zăpada acestui tablou al lui Breugel cel Bătrân, pe zăpada pictată în secolul al XVI-lea, ca amintire a zăpezii îndurerate de la începutul erei, cenuşa veacului XX cade ameninţător, tulburând şi făcând să sfârâie rănile copiilor ucişi fără milă şi fără motiv.

Dacă istoria ar fi fost conştientă de ce urmează, mi-e teamă că ea ar fi sărit peste câteva din ceasurile sale. Ce zici, Elena mea, am mai fi trăit noi anul 1978 dacă ar fi depins de istorie? Poate că în unul dintre pruncii ucişi stătea salvarea definitivă a civilizaţiei umane. Poate era un geniu. Poate era geniul păcii, de care era nevoie încă înainte de aprinderea tuturor contrariilor.

Te salut, grozăvie! şi mi-e scârbă de tine!

Realizat la 1565, tabloul lui Breugel cel Bătrân “Întoarcerea de la vânătoare” are alt aer. E atâta linişte şi atâta împăcare în tot tabloul. Numele adevărat al atmosferei ar fi “resemnare!” Ce-a fost de făcut s-a făcut. Urmele dese de pe zăpadă mai amintesc ceva din frământarea anterioară. În stânga un foc ca semn că s-a tăiat porcul. Abur de carne proaspătă în aer! Departe, pe sat, unic punct de echilibru, o pasăre ca o cruce plutitoare. De s-ar fi oprit totul la această vânătoare!

Trecem prin lumea lui Breugel biciuiţi de viciile de pe pânze, hăituiţi de imaginile de coşmar ale unei lumi care-şi iese din margini, ca aluatul. Sunt scene care premerg strălucit “Satiriconul” lui Antonioni şi poezia din cea mai nouă carte a lui Dumitru Popescu. Arta-purgatoriu! Arta care îmbăiază răul şi-n valuri mari şi mânioase îl trage de pe lume în Breugel, în “Satiricon” şi-n poezia lui D. Popescu un râu vine de la munte cu toate zoaiele de pe pietre, de pe lâna oilor şi de pe osiile morilor de apă. Vine la vale şi-n ciuda părerii că te-ai putea păta intrând în acel râu, tot el – prin schimburi minerale nevăzute – e cel ce te purifică şi, când îl cauţi, după ce te spală şi pe tine, tot el este curat.

În “Răstignirea lui Cristos” lumea merge aritmic înspre locul stabilit. Cristos, căzut cu crucea pe drum, nici nu pare a fi elementul central al tabloului.

O disproporţie genială ne face să îl căutăm pe Cristos cu mai mare pasiune, fervoare, frică, negăsindu-l în punctul central al tabloului. Ceva pare a nu fi normal, din moment ce nici măcar regula jocului artistic nu e respectată. Tabloul pare a cădea curând din cui. Căci nu-i nimic în ordine în el. Ciori bat pe sus, prin aer. Suferinţă şi satisfacţie. Vânzoleala universului şi cerul convulsiv acoperă şi înăbuşă orice încercare de a se auzi vaierul de pe dealul Golgotei.

Aud, parcă de dincolo de pânză, hohotul isteric şi satisfăcut de râs al lui Barabas, cel care a fost preferat pentru viaţă în locul lui Isus. Astăzi, mare minune dacă Barabas nu ar fi paznic la tabloul cu răstignirea lui Isus. Râsul lui acefal face să tremure culorile în aer.

Ce altceva decât planeta noastră de la 1563 încoace (şi înainte!) e Turnul Babel al lui Breugel cel Bătrân? Mai asimetrică decât o arată hărţile, mai adunată decât o risipesc proporţiile fizice, planeta stă – refuză să se mai învârtă – în formidabilul tablou breugelian. Plec covârşit de lângă ce-am văzut şi-aş prefera să treacă încă luni şi luni să pot rosti ce am văzut. Voi reveni după un timp. Acum mi-e somn.

Mi-e jale şi mi-e somn... de-atâta Breugel cel Bătrân!

7 ianuarie

A trecut de miezul nopţii. Mă simt dator cu încă vreo câteva impresii din Muzeu.

M-au enervat portretele de curte. Mi-am dat seama din nou că nu e locul artiştilor la curţi, oricât de generoase ar fi ele.

Bufanta rochie a unei doamne de la curte poate acoperi întregul orizont de crime al epocii.

Văd parcă începuturile lumii când la sfârşitul veacului al XVI-lea şi în prima jumătate a veacului al XVII-lea F. Snyders exhibă o natură abundentă, aproa­pe târgoveaţă, o aberaţie ce-ţi stoarce sa­livă, participând şi el la acest priapism al culorilor care e pictura flamandă, boală superbă ce nu putea continua decât într-un triumf al sexualităţii morbide.

Între peştii roşcovani ai lui Snyders şi falusurile din filme sexy flamande nu e decât o deosebire de vârstă. Aceşti peşti vor deveni acele sexe, ca-ntr-o regulă de trei simplă, a lui Freud. Asta e simplu de văzut şi în ochii bătrânilor pictaţi lângă femei tinere şi serafice. J. Jordens nu putea articula, în aceeaşi perioadă ca şi Snyders, înclinaţia către excesul sexual, deşi în pat probabil că era la fel ca unii strănepoţi ai săi supersexualizaţi de azi. Dar ochii celor care duc paharele la gură nu prevestesc decât furtuni celulare şi perturbări biologice.

După câteva generaţii o deraiere trebuie să se producă. Şi s-a produs.

Din tabloul lui P. de Vos (1596-1678) intitulat “Paradisul”, acelaşi strigăt al materiei vii. O rodnicie care nu poate continua aşa scoate din prim plan un cal enorm, înconjurat şi gelozit de cerbi, de lei, de câini şi vulpi.

Şi iarăşi portrete de curte. Se vede-n ochii celor din portrete o imbecilitate care a continuat şi dincoace în veacul atomic. Dar mai e un lucru unificator. Cei din portrete nu-şi pot ascunde plăcerea de a fi pictaţi.

Dintr-un Rubens (1577-1640) reţin scena de vânătoare ce pare – după cum se duc toţi la mistreţ – fotografia ma­nualului de omorât mistreţi.

“Minunile sfântului Ignaţiu din Lo­yola” scot în relief o femeie învineţită de minune, pe nişte păcătoşi care plesnesc, un grup de îngeri vestitori. Draci care fug. Răul şi binele sunt aşezate în descendenţa aceleiaşi palete.

Asta spre deosebire de “Minunile lui Franz Xaver” unde binele e dominant, învie violent, de crapă şi statuile diavolilor.

Şi, iarăşi, un tablou din ceruri, parcă. Artă supremă: “Capul Meduzei”. Zoologia, toată, cea mai de jos, cea mai infectă şi mai rece, în jurul unui cap rămas nu­mai paloare, după ce sângele a început să se risipească din gâtul tăiat. Ochii aceia bulbucaţi! Ochii aceia din care a căzut definitiv vederea! Zoologia pare a da cu sâc capului tăiat şi a-i întărâta ur­sita: uite c-ai ajuns printre noi din nou.

Lângă A. Van Dyck – începător de veac 17 – compătimesc încă o dată pe Samson cel aglomerat de plăcere şi pe­numbră lângă o Dalilă căreia, bineîn­ţeles, numai el nu-i vedea fatalitatea.

Îmi revine în amintire Monumentul Ciumei.

După patru ore şi jumătate

Mă trezesc după patru ore şi jumătate, încă nerefăcut, urmărit parcă de opulenţa salonului flamand. Ce înseamnă un mod de a gândi! Aproape nimeni nu poate ieşi din el, decât – cel mult – opunându-i-se retoric sau expli­cit. Puţine flori – şi acelea carnale – îndulcesc orizonturile flamanzilor din Muzeul de Istorie a Artei şi al Vienei.

Iar galeria de portrete ale curţii avertizează încă o dată toate curţile din lume şi pe cei din jurul lor că arta de curte

n-are nici un rost, că ea nu poate minţi pe nimeni, nici pe contemporani, nici pe urmaşi.

O singură curte îşi aşteaptă poeţii: Condiţia Umană.

Am visat astă-noapte că jucam fotbal cu Cornel Pacoste. Am dat şi goluri, am mai şi primit. Se făcuse frig şi am băut nişte ceai dulce.

Se făcea apoi că mă dusesem într-un salon de pictură în care mai erau doar trei femei, două tinere şi, cea de-a treia, mama uneia dintre ele. S-a auzit muzică şi am început să dansez cu una dintre tinere. Aveau amândouă rochii făcute din carpete.

Mi-a plăcut dansul şi apropierea tinerei femei m-a excitat.

I-am şoptit: “Aş vrea să ne găsească goi finalul”, ea mi-a sărutat urechea, am strâns-o la piept şi era să mă prăbuşesc peste ea, când mi-a şoptit îngrozită: “Mama!” Am hotărât că totul va fi mai târziu, mai ales că bătrâna se uita mustrător la noi, urmărindu-ne pas cu pas.

“Mama” lui Rembrandt are ochii trişti, ca toate mamele pământului. Aceşti ochi sunt înrămaţi în roşu bolnav, ca de apus de soare. Faţa e asprită mărunt şi adânc. Mâinile abia se mai văd, într-o ceaţă aproape anorganică, fără nimic viu în ea. Aproape moartă e nemuritoarea icoană a mamei. Un chip urât, dar cât de nobil! Barba e puţin ieşită-n faţă, proeminenţa însă nu face decât să sugereze apăsarea vieţii, căci şi capul pluteşte-n unghi nedrept sub faldurile mult prea puţin uzate ale îm­brăcămintei.

Desigur, la 1606, când îl năştea pe Rembrandt, această “Mamă” arăta altfel. Era probabil trupeşă, fără nici o crestătură pe obraz. Probabil că atunci mâinile puternice şi aţâţătoare i-ar fi ieşit în relief îndată.

Ea a dat naştere unui om care n-a trăit decât 63 de ani. Dar autoportretele sale, în număr de 49 aici la Viena, sunt mult mai blânde cu sine decât cu mama. Artistul, da, îmbătrâneşte şi el, dar mai greu, parcă are alte treburi decât să-mbătrânească.

Ce aş putea spune despre întâlnirea mea cu Napoleon? Primele cuvinte ale lui Andrei: “Tată, ce frumos e Napoleon!” Pictorul care l-a făcut călare şi frumos, L. David, considerat de mulţi “pictor al revoluţiei”, avea în anul 1801, despre care e vorba în tablou, 49 de ani. În pictura sa Napoleon trece strâmtoarea St. Bernard. O trece şi se uită – ca mai toţi paranoicii – întâi de toate la acel care-l pictează. Poate aceste este amănuntul psihologic care-i scapă lui David. N-aş îndrăzni să spun că Napoleon a trecut strâmtoarea ca să fie pictat, dar pot să scriu aici că nu i-a fost indiferent ce fel de tablou va ieşi. Sunt sigur, chiar, că dacă pictorul s-ar fi aflat cu ustensilele acolo, pictând la faţa locului, Napoleon ori ar fi pus pe cineva, ori ar fi revenit el însuşi din strâmtoare să vadă cum îi iese pictorului chipul lui Bonaparte.

Aici, Napoleon e pictat cu prietenie extremă. Nici el însuşi nu s-ar fi pictat altfel. El are mâini frumoase, de parcă ar sta pe un scaun lângă pian, nu pe calul unei decisive treceri. Piciorul stâng, care se vede, are de asemenea linie nobilă, pare piciorul unei amante; întregul Napoleon e văzut cu o vinovată iubire de pictorul italian.

Coada calului e înfoiată armonios, ca şi coama, şi amândouă sunt umflate în sensul de ducere. Un vânt prielnic îl bate pe Napoleon din spate. În fundal, vag, prefiguraţi, fără nici un fel de grijă, necum simpatie, nişte tunari, adică aceia care trebuie să lupte, spre a-l face mare pe Napoleon. Nu, David nu poate fi numit pictor al revoluţiei. Cel mult un pictor din vremea revoluţiei.

Luptătorii nu seamănă cu Napoleon decât la chipiu. Unde sunt oamenii nici vântul cel prielnic nu se-arată, căci ierburile stau ţepoase şi amărâte în un­ghiul firesc.

Amănunt important: copitele calului lui Napoleon Bonaparte sunt mult mai mari şi mult mai migălos pictate decât toţi tunarii din fundal.

Mă enervează această pictură ca un covor pentru naş, în care se pune chi­pul dolofan al unei năşici tembele, spre a face plăcere naşului.

Pictor David, mi-e teamă că nu un vânt prielnic, nu o furtună ai pictat dumneata suflându-l pe Napoleon în spate, umflând coada şi coama calului său, ci propria dumitale suflare obedientă şi-ncărcată de miasmele picturii de curte.

B. Bellotto picta, iată, vechea Universitate din Viena, azi Academia de Ştiinţe, unde se conferă Premiul Herder. Trebuie să ne obişnuim şi cu aceste clădiri, mai ales că în ele n-a intrat numai M. Eminescu, ci au venit şi contemporani să se bucure de înalta generozitate a domnului Her­der şi a celor ce-i gospo­dă­resc generozitatea.

Iată şi-un cerşetor făcut de L.Giordano. Stavrizi putrezi într-o farfurie cam artizanală. Două chifle, nişte ceapă, ochii cerşetorului arată că-n noaptea ur­mătoare el urma să facă o crimă.

Dau să-mi scot căciula, dar îmi aduc aminte că e la garderobă.

– Ce caută aici Mihai Viteazul, tati? mă întreabă Andrei.

– Viena nu i-a fost străină.

– El e cel mai frumos dintre toţi.

Şi aceasta e adevărat. Întoarceţi-vă în biografia lui F. Franken (1581-1642) şi întrebaţi-vă sau întrebaţi-l de ce e Mihai atît de frumos, de mîndru, de ce iese el în relief, deşi nu este eroul tabloului. Cînd Franken avea 19 ani, Mihai Viteazul întruchipa – la Alba – Unirea. De ce e el, anume, cel mai mîndru şi mai armonios?

Sprînceana lui Mihai Viteazul, îndoită tandru peste ochiul său, seamănă concret, apăsător cu o parte din graniţa îndoită protector peste un ţinut românesc din care nimeni n-a putut stinge viaţa noastră cea adevărată.

Şi totul într-o galerie secundară la care popoarele – ele, da – n-au acces. Cinică tablă de valori! Pentru mine cinică, pentru un negru african normală, pentru un duşman al ideii de unitate naţională a românilor, această tablă de valori e poate convenabilă.

Am vorbit mult cu Andrei azi şi ne-am uitat la televizor. Unul lîngă altul, în pat, ca doi colegi de militărie. Unul lîngă altul, bărbat matur lîngă viitor bărbat. El e viitorul.

Dimineaţa ne-am mai aerisit, fugind, cu o plăcere de început de an, pe un teren, pe un maidan niţel mai amenajat, de la marginea Vienei. Pămîntul era îngheţat, mă dor tălpile şi acum, probabil că o să am ceva febră, dar mi-a prins foarte bine alergarea. Ne-am încotoşmănat de nu încăpeam în maşină, acolo am mai lăsat ceva din hanorace, au venit V. Dinică şi fiul său, cu un an mai în vîrstă ca Andrei (Sandu Dinică termină vacanţa şi pleacă mîine acasă) şi Marin Buhoară, un interesant compatriot care lucrează în cîteva din organismele internaţionale aflate la Viena. Andrei a ales din nou să joace cu mine în echipă şi, cu Marin Buhoară în poartă, am cîştigat meciul cu familia Dinică: 30-18 pentru noi. Andrei a jucat excepţional. A avut iniţiative şi a marcat multe goluri. Acum, parcă aş fi – stînd aici, la Viena, cu Andrei – ca tata mare la vie, acasă. Dar Andrei e Adrian de atunci.

La televiziunea austriacă se face reclamă pentru Rory Gallagher, despre care se spune că e un cîntăreţ rock aflat cu trupa sa în Austria. Filmul în sine e interesant, vioi, realist. Rory Gallagher impresionează brusc privitorul şi ascultătorul. În clipa în care scriu, Rory îşi aşază muzicuţa şi repetă, acompaniindu-se la chitară.

Andrei mă face să rîd amintindu-mi – zice el – un gînd de-al meu, dar care, cred eu, e mai mult al lui: Ce s-ar fi întîmplat dacă Beatles sau Rolling Stones ar fi apărut pe neaşteptate la 1900?

Ce să-ţi răspund, Andrei? Oamenii s-ar fi speriat mai puţin de ciumă decît de Beatles, la 1900. Toate apar la vreme, băiatule. De dispărut dispar puţin cam devreme, mai ales cele bune.

Splendid Rory Gallagher! Superstar curat!

Dă un interviu în care spune că nu ştie dacă e sau nu un mare chitarist, dar vrea să bucure cu chitara lui. E fantastic, zice el, să atingi, cîntînd, mintea omului; dar ştiţi – zice el înainte de a cînta “Agent secret” – trebuie să munceşti mult pentru asta.

Oriunde vei găsi realizarea, vei găsi insinuată, în ea, poate prea blînd şi poate prea subtil, munca. Iluzia că talentul ajunge ţi-o poate sfărîma imaginea degetelor zdrobite de repetiţii ale acestui chitarist.

Acum cîntă în spectacol. Cîntă uriaş. Are părul lung, ondulat şi legănător. Parcă trage cu arma cînd se aproprie cu chitara de microfon pentru a şi rosti ceva.

– E mai mare decît Aldea?, mă întreabă Andrei.

– Nu. Nu cred.

Din Gallagher nu se mai văd decît chitara şi mîna; acoperit de plete, secondat de trupa lui, el cîntă.

Cine mai are timp să-l întrebe, acum, ce e taică-su?

Cade lîngă microfon, se ridică.

Stilul rock e în revenire.

Planeta se grăbeşte.

Interviul se reia. Gallagher vorbeşte despre – atenţie! – tradiţia rockului.

Cîntă iar: “Going in my hometown” (“Mergînd în oraşul natal”).

Începe rîzînd. E foarte transpirat.

Are în mîini un fel de mandolină.

Îl amuză să o chinuiască. Imaginea lui e însă nebunească.

E transpirat ca un miner.

Există artă modernă în cursul căreia se poate muri. Superb cîntă! Superb!

În minte îmi învie flamanzii din secolul al XVII-lea. O blondă din sală se leagănă ca Rory. El repetă – transpirat – mă duc în oraşul natal, mă duc în oraşul natal – urlă de bucurie şi întreabă: nu vreţi să mergeţi? Pentru o clipă, prin artă, oraşul lui natal ne e şi nouă natal. Acasă, acasă, acasă. Ochii i se aprind.

Parcă ar călări şi simte că-i moare calul dedesubt. Sar corzile mandolinei şi sala urlă.

Cîntă iar. Chitară rece. Un western. Fireşte, pe un cîmp din vest.

Andrei a înlemnit lîngă mine. Nu mai întreabă nimic. Nu mai respiră decît rar.

“Cum cîntă aşa?”

“Mi-ar plăcea să fac totul în muzică”, zice Gallagher şi arată o planetă cu mîinile.

“åsta e mai curajos în ce nu ştie decît Aldea”, zice Andrei. Excepţională reflecţie a băiatului meu. Căci Aldea nu e luat în seamă destul, pentru că are prea mult bun-simţ.

“Rockul e primitiv, instructiv”, zice, pocnind din degete – în interviu – Gallagher şi iar cîntă: “Calling card” (Cartea de chemare). Da, da, e un blues, cum spusese în discuţie el însuşi.

“E mai frumos cînd vorbeşte decît cînd cîntă”, zice interlocutorul meu de 9 ani şi jumătate, din nou circumscriind o realitate şi zicîndu-i pe nume, din punctul de vedere al copilăriei.

Dar mie îmi place cînd cîntă, băiatule. Omul în efort e om. Mă enervează neamţul care intră peste Rory cînd vorbeşte. Rolling Stones revine des în discuţia TV. Ce a fost mai frumos decît Rolling?

Nimic.

No, no, no.

Întuneric pe ecran.

Chitarele fac lumină.

Cadru de muzicuţă nostalgică.

Aşa, nostalgic, Gallagher avea loc şi în secolul al XIX-lea. Sala din acest final de veac aplaudă apăsat. E un vechi cîntec “Rolling Stones” parcă. Da, da. Efortul de a-l cînta nu mai e aşa de mare. Gallagher cîntă din amintire şi se odihneşte amintindu-şi.

Muzicuţa ocupă secunde în şir ecranul, lumina halucinează pe laturile ei metalice, strălucitoare. Hohote de lumină.

Splendidă această prezenţă a artei moderne pe ecranul televiziunii austriece, care în restul zilei a dat şi mai bune şi mai proaste, culminînd cu un spectacol de înalt prost-gust – care a fost axul serii – un spectacol al tuturor surîsurilor încremenite, al tuturor măştilor stupide, al tuturor mic-burghezilor şi burtă-verzimilor care, în ritm de marş, au intrat şi, în ritm de marş, au ieşit.

Un spectacol mai prost decît unele spectacole ale noastre, proaste. Nici urmă de viaţă. Nici urmă de talent. Rutină şi staniol, lumini găunoase şi ţîţe false din care eventualii prunci ar suge nu lapte matern, ci parafina de serviciu.

Gallagher spală totul. Arta modernă – cu excesele ei fireşti (sau nefireşti) – e tocmai reacţia unor generaţii întregi, sătule de convenţionalism, de hîrtie creponată şi de ştaif, faţă de tot marasmul unei lumi înstrăinate. Un film de Rudolf Dolezal, citim pe micul ecran şi tresar de satisfacţia că din lumea noastră – nu din Marte – a venit reacţia faţă de răul lumii noastre.

Cronica anunţă un “Festival de filme Beatles” pentru zilele următoare. Ce-ar fi să ne amintim, mai bine, Andrei, pe marii Beatles, întemeietorii gustului modern pentru muzică, spărgătorii de limite şi lorzii unei fanatice credinţe în gestul revoluţionar cu chitara?

E ora 22:35. Pe programul 1, în ritm de muzică foarte tentantă, e anunţat un dialog pe probleme de teologie, cu prof. Norbert Leser din Salzburg, al lui Peter Pawlowsky. La fel de plicticoasă discuţia ca şi mesele noastre rotunde uscate şi teoretice pe probleme de gîndire.

Marxismul şi ateismul preocupă pe cei doi, marxismul le pare a fi altceva decît socialismul şi am timp să văd că, în fundal, biblioteca e la fel de rigidă ca pretutindeni unde se discută şi nu se trăieşte. Cine a mai deschis cu pasiune o carte din această bibliotecă? Ochelarii nu ajută la nimic, barba lui Pawlowsky nu are – ca la noi – rolul de contrapunct nonconformist.

(n.r. – continuare)

Vorbitorii sînt atît de străini de cauza pe care o dezbat! Vai, Doamne, Rory Gallagher e de milioane de ori mai convingător, cînd e să invocăm libertatea, decît dialogul dumneavoastră sec şi teoretic, domnilor Leser şi Pawlowsky.

Leser a publicat de curînd o carte foarte pasionantă, zice Pawlowsky. Dar se poate vorbi de pasiune aici? Mă uit la obrazul curat, proaspăt ras şi pomădat al lui Leser. Îmi reamintesc capul în flăcări de transpiraţie al lui Gallagher. Muzica nu e, desigur, chiar filozofie. Muzica nu poate ţine loc de filozofie. Dar filozofia trebuie să şi cînte. Peste tot, unde e vorba despre om, e nevoie de căldură, de pasiune reală. Dacă Socrate a fost filozof, de ce am cere mai puţin meselor rotunde cu gînditori de la televiziunea română sau austriacă?

Se simte, în acest final de veac, o îndepărtare aproape simptomatică a multor intelectuali de misia lor. Programele găunoase ale multor televiziuni, făcute în indiferenţa gustului public, făcute fără participarea talentelor claselor direct producătoare – muncitorimea, ţărănimea, intelectualitatea –, sînt semnele grave ale unei crize despre care încă nu s-a vorbit: criza combustibililor şi materiei prime umane. Miroase a hîrtie igienică şi a sugativă şi a fard bătrîn şi a filozofie de capete mecanice în prea multe sticle cu programe TV. Miroase a neant pomădat, miroase a sudoare de mercenar.

Profesorul Leser va dormi liniştit la noapte, a avut succes la televiziune. Va primi şi cîteva telefoane de la cunoscuţi.

Dar cine e filozoful care va răspunde, prezentului şi viitorului, ce se întîmplă – nu numai militar, ci ca proces de gîndire – în Kampucia?

Somn uşor, profesore Leser, dar ţine minte profeţia mea sinistră: primul plutonier de Poliţie şi primul soldat de ocupaţie pot face să dispară întreaga dumitale inteligenţă teoretică, faimoasă la Salzburg şi mai departe, dacă nici unul din gîndurile dumitale n-a devenit bun al oamenilor, dacă nu există în conştiinţa lor invadată de întrebări adevărate, nu din cele pe care le pun acum, tocînd automat din dinţi, dr. Pawlowsky, el însuşi prea inteligent pentru un veac care are nevoie nu de atîţia oameni inteligenţi, ci de cîţiva dăruiţi, de cîţiva pasionaţi, de cîţiva oameni în stare să şi moară pentru ideile lor, nu doar să trăiască din ele.

Mă uit la cei doi şi-mi amintesc frigul care m-a cuprins cînd am citit cum îi amorţeau articulaţiile lui Socrate după ce şi-a sorbit otrava, pentru a împlini hotărîrea juraţilor Atenei de a fi condamnat la moarte pentru filozofia sa, pe care nici măcar n-a scris-o niciodată. Cîţi roboţi despart pe Socrate de soluţia salvatoare!

Mă amuză să-i văd şi să-i aud pe cei doi teologi înjurînd socialismul şi nici măcar netranspirînd în falsa lor pasiune…

Iată că despre socialism se poate vorbi convenţional şi pro şi contra. Nu a vorbi e problema, ci a te implica. “Unui elogiu trîndav şi inform, prefer injuria entuziastă”, zicea Labiş. Unde eşti, “injurie entuziastă”?

Aseară am văzut un cerşetor mai interesant decît toţi ceilalţi cerşetori întîlniţi pînă acum. Eram pe o stradă luxoasă, cu lumini mari şi galbene, o stradă a tuturor posibilităţilor. Cerşetorul stătea într-adevăr cu capul în jos, ţinînd cu o mînă o muzicuţă între buze. Cînta un cîntec monoton. El era transfug. Mîna lui cealaltă cerşea. Cinci şilingi se strînseseră în podul îngheţat al palmei. (Programul de filozofie s-a terminat la TV. Muzica e violentă acum, după ce dr Pawlowsky a mulţumit convenţional interlocutorului său.)

Tot întrebîndu-se ce este socialismul a plecat şi cerşetorul din ţara lui. A fost însă mai pasionat decît filozofii de serviciu cu denigrarea socialismului.

La TV sînt ştiri confuze din Indochina.

Cerşetorul avea o încremenire de statuie. Dormea şi cînta dormind, cînta dormind. Unde-i era oare gîndul?

Schmidt, Carter, Giscard, Callaghan arată bine la televiziunea austriacă, într-o fotografie cu mult soare.

E 11 şi ceva noaptea. Acasă e trecut de miezul nopţii. Ce faci tu, fată singură şi tristă, Elena mea şi-a nimănuia? Să-ţi fie noaptea blîndă şi mîine să-ncercăm să ne vorbim la telefon.

Mă culc cu gîndul la tine, rugîndu-mă la viscolul din univers să ocolească fiinţa ta şi nici o răzbunare stelară să nu te încerce, dacă a fost posibil să vedem într-un oraş pămîntesc o Statuie a Ciumei.

Răbdare, moarte care ne tot cauţi. Răbdare să găsim soluţia definitivă, să ştim ce cale să luăm.

Elena, noapte bună!

Andrei mi-a povestit un lucru care m-a cutremurat.

– Ştii, tati, zice el, că m-au învăţat şi m-au convins, chiar aşa voiam să fac, îţi spun, că la 18 ani să cer să-mi schimb numele.

– Să te numeşti cum?

– Tati, oricum, dar numai ca matale nu! Îţi spun. Mă făcuseră să te urăsc, şi asta şi voiam, să nu mă mai cheme ca pe matale. Îţi spun, acum, cînd te iubesc mai mult decît pe oricine şi orice pe lume, că abia aşteptam să am 18 ani ca să-mi schimb numele.

– Şi cum voiai să te numeşti, Andrei al meu?

– Oricum, nu ştiu cum, oricum, numai Păunescu nu. Ştii cum zicea mama?

– Cum?

– Să-ţi dau, la 18 ani, un şpiţ în fund şi să-mi schimb numele.

– Şi-acum?

– Matale ce părere ai?

– Să-mi dai şi zece “groşi”, zice rîzînd Andrei şi nu mi-l schimb. Dacă matale ţi-l schimbi, mi-l schimb şi eu.

Nimic nu mi s-a părut, pînă acum, mai sinistru din tot ce i-au insuflat cei care m-au urît, după ce m-au iubit, decît această idee: să-şi schimbe numele.

Felul cum judecă el lucrurile, acum, plăteşte toată nenorocirea pe care o refuz şi-n amintire. Am aflat de la el că îl învăţau să-mi spună cele mai rele lucruri, să nu dorească să mă vadă şi să spună – acesta era un jurămînt! – că el nu doreşte, nu că l-au învăţat ei. Toate ar fi cum ar fi. Dar

să-l înveţe ce să facă el cu şpiţul la 18 ani şi să-l înveţe să-şi schimbe numele de familie (pe care, de altfel, cum zice Andrei, l-a avut şi mama), mi se pare imens. Nici dacă eram criminal de război, nimeni nu-l putea determina pe fiul criminalului de război să-şi renege tatăl.

Nu, Andrei, această cale n-o vom urma. Iubeşte-i pe cei care te-au învăţat să mă urăşti! Şi scrie-le o vedere mamei şi surioarei tale, pe care ar trebui să o iubeşti mai mult; şi pe care ar trebui să mă rogi tu, nu să mă rog eu de tine, s-o luăm cu noi măcar într-o călătorie. Probabil că şi ea e tot victimă a unei politici antipaterne, probabil că ea – fiind mai mare – suferă văzînd distanţa dintre noi. Scrie-i mamei, Andrei, şi nu uita să fii bun.

Şi să semnezi cu amîndouă numele, de botez şi de familie.

8 ianuarie 1979

Zi grea, după somn puţin, după o noapte în care am visat o şedinţă literară. Ceea ce nu mai credeam să trăiesc în realitate, am trăit în vis: o şedinţă literară. Toate mutrele insuportabile ale “colegilor” mei, care mă înjură fără să mă mai citească, toată această gogoaşă aflată, vai, la îndemîna oricărui repetent de fost coleg de-al meu, la îndemîna fiecărui hocheist care dintr-o lovitură primită pe gheaţă a făcut pretext de vocaţie literară, toată această plevuşcă grupată strategic în jurul cîtorva mari personalităţi – unele mari şi reale şi importante –, toată această liotă şde pezevenghiţ care transformă defectul de a nu pronunţa bine în calitatea de a se “rosti” modern, care transformă defectul de a nu şti bine limba română în calitatea de a “transforma” radical limba română, toată această “obşte” nu mă mai interesează. şCei mari sînt puţini şi au orizontul ocupat de caracuda foitoare în jurul lor. Alţii, la fel de mari, nu participă la această promenadă a orgoliilor breslaşe, la acest tîrg al stupidităţilor morale.ţ

Şi, iată, în vis mi-a apărut brusc lumea literară.

8 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Singurul dintre cei dragi, pe care i-am visat, Petre Stoica, de altfel un mare poet. Nu l-am văzut de vreo 10 ani, dar îl stimez pentru particula­ri­tatea fanatică a talentului său. Mare şi curajos poet, începător al unui drum nou în lirismul românesc. Influenţă mai discretă decît a lui Nichita, dar la fel de importantă. Fără el, cuvintele noii lirici n-ar fi avut o dimensiune: parfumul, mirosul.

M-am trezit hotărît să-mi dau demisia măcar din propriul meu vis.

…M-am dus cu Andrei la un maga­zin de jucării, să-i cumpăr cîteva maşinuţe de fier, plăcerea lui cea mare. Totul e scump în Austria. În­grozitor de scump. Nişte blugi – nu aşa de originali cum ar părea dacă i-am duce în România – costă (văd în vitrină, lîngă Agenţia TAROM) 596 de şilingi. Aflu (şi-mi vine să sparg vitrina) că sînt făcuţi la Bo­to­şani şi preluaţi de o firmă mai cu glorie. Halal comerţ! Halal blugi originali!

Maşinuţele lui Andrei mă costă mult, dar nu destul de mult ca să-i refuz bucuria de a se juca de-a închipuirea cu ele. Ciudat, Andrei vrea alte maşinuţe decît acum cîteva zile. Vrea maşini de luptă.

Aflasem amîndoi că a căzut Pnom Penh-ul. Atmosfera de la TV – cu ştiri pline de un aer mereu catastrofic (şi ceva din sufletul lui) – îl fac pe băiat să nu mai vrea pisicul – “cotoi, cotoi, cotoi” – cum îl alinta, vorbind cu Ioana la telefon, ci maşini grele, de război chiar. Îi cumpăr cîteva. Una e splendidă, e mortală. I-aş fura-o.

şAndrei face un joc de cuvinte pe care-l transcriu, legat, cum zice el, de situaţia mondială: So-Vietnam!ţ

Dar chiar şi celelalte maşini pe care le preferă dovedesc alte înclinaţii ale puiului meu. Venise la Viena cu plăcerea luxului. Nu o mai are. Nu şi-a schimbat – nici pînă azi – costumul cu care a şi călătorit. Un saţiu îl ameninţă şi Andrei va trece, cu siguranţă, în altă vîrstă.

El a luat două autocamioane mici, dar semnificative. Două autocamioane care pot arăta înclinaţia lui viitoare spre muncă, nu spre luxul autoturismelor de viteză şi luciu. Îmi spune că şi americanii, în filme, au tot maşini din astea. Se referă, limpede, la unele filme. Căci altele sînt pline-ochi de autoturisme de pus la inelar. Acum copilul alege partea de realitate care-i convine.

La ora 12:00 îl duc din nou acasă. (Ce curios de repede zic oamenii “acasă” locului unde locuiesc momentan. Reflex de labilitate şi de adaptare!) Va avea de lucru cu maşinuţele lui, va mînca – la invitaţia unor vecini, români – şi eu îmi voi putea, liniştit, împlini partea oficială a misiunii.

Împreună cu V. Dinică, ataşatul nostru cultural la Viena, sîntem aşteptaţi la o masă dată de “Sektion-schef Dr. Hermann Lein, Kbundesministerium für Unterricht und Kunstleiter der Kunstsektion”, adică de Dr. H. Lein, şef de secţie (cu rang de ministru adjunct, în organizarea austriacă) la Ministerul Artei şi Învăţămîntului din Austria.

La masă mai iau parte domnul consilier Hermann Mayer şi admirabilul domn Franz Roka, omul cu care acum cîteva zile, dacă nu eram amîndoi reţinuţi de alte treburi, era să rezolv problemele cele mai acute ale planetei. Dar, vorba lui Caragiale, nu sînt acestea ultimele alegeri…

Căutăm puţin localul, îl căutăm plimbîndu-ne.

V. Dinică e o mare figură. E un oltean care-ţi umple viaţa. Are o inteligenţă de fiară, o înjurătură de fiere şi o credinţă de fier. Îşi face datoria aici, la Viena, ca un sportiv de performanţă. E şi poet, e şi ogar, e şi prieten cu regina Suediei, e şi hamal de expoziţii, e şi filozof al noii ordini, deschide uşi pe care le-au închis necesităţi ce păreau insurmontabile, îşi slujeşte ţara ca un grănicer şi-i iubeşte ca un frate pe partenerii loiali ai intereselor noastre.

– Unde dracu’ e, maestre, nenoro­citul ăsta de restaurant, fi-i-ar mama dracu’ să-i fie, stai să întreb să vedem care-i schema, care-i poziţia lui, hai s-o luăm mărunt, îi ştiu eu pe ăştia, am fost la “Kupferdachl”, cum să nu fiu, dar stai aşa, nu te mişca, unde e maestre, hai să le dăm şi cîte o carte, că bine era dacă veneai şi dumneata cu nişte traduceri, abia aştept întîlnirea cu colonia română. Oameni admirabili, da, ne iubesc, da, îl iubesc pe Tovarăşul extraordinar, da, abia aştept. Nu vorbim mult. Un sfert de oră, conferinţă, chestii, vezi că eşti aici, la Viena, repet, nu ştiu dacă s-a înţeles schema, Viena, nu la noi în şedinţă de partid… Unde e, maestre, restaurantul? Da, uite acolo e, da, maestre, după dumneavoastră.

Zăpăcit, prin Viena, în căutarea unui loc de întîlnire cu nişte oficiali austrieci, nici nu mă gîndesc la ce vorbeşte Dinică. Mintea mea se întoarce înapoi, în vremea liceului, în clasa a 8-a, a 9-a, cînd – la Craiova, la “Buzeşti” şi la “Colegiu” – încercam să întrezăresc ceva din viitorul meu. Nu mi se părea clar nimic din acest viitor şi chiar ce visam nu avea nici o legătură cu ce avea să mi se întîmple în realitate.

Este interesant, cîteodată, să punem faţă în faţă visele şi realităţile. Tata credea că voi fi ingi­ner atomist. Avocat nu mă lăsa, nici atunci, să visez că voi fi şi-mi amintesc şi de ce. I se părea că avocatura este o meserie în derivă. O meserie în decădere. Nu neapărat moraliceşte, cît băneşte. Ca orice părinte, îşi pregătea – pe cît posibil – fiul pentru o meserie fertilă. Avocatura, însă, contrar credinţei mai generale din anii ’50, a rămas o meserie rentabilă. Acum 20 de ani ne închipuiam că socialismul va face, prin sine, dreptate oamenilor şi că nu va mai fi nevoie de avocaţi, de justiţie. N-a fost aşa. Trec prin Viena, reamintindu-mi sălile pline de oameni – forfotire năduşită şi acră şi umilită – ale tribunalelor anilor noştri.

Fireşte, chelnerii nu au ştire de nici un domn ministru care să se afle în local; în schimb “Ja, ja!” cînd Dinică întreabă de Roka. Aceasta e moneda cea mai des folosită în toate raporturile, din acel amabil minister, raporturi cu lumea cea atît de uitucă.

Ne dezbrăcăm la garderobă. Gar­derobiera calcă nişte lucruri, acum, la 12 şi 30, în plin flux de prînz. Da, da, sîntem totuşi în Europa; m-am mai liniştit. Dacă o garderobieră mai are indolenţa să calce nişte rufe într-un mare restaurant austriac, la ora prînzului, înseamnă că distanţele comerţului nu sînt chiar de nerefăcut. Acel fier de călcat, care avea să se afle la loc vizibil, îm­prăş­tiind în ju­-

ru-i mirosul leşinător de abur de rufă, şi cînd am plecat, acel fier de călcat e avocatul în contumacie al tuturor erorilor comerţului de-acasă.

Interiorul localului e plăcut. O larmă, dată parcă mai încet de un sunetist rafinat, face mai dulci bucatele şi mai aşteptate băuturile, ambalate ca pentru plecarea exponenţială a viţei-de-vie spre planeta Venus.

Domnul ministru se ridică elegant în picioare, e un om prezentabil şi deloc zglobiu, vîrsta senectuţii i-a marcat gesturile, nu însă şi ochii aprinşi de curiozitate, capabili de a privi scrutător şi de a înţelege. Vine în scurtă vreme şi domnul consilier, convorbirea pleacă fireşte de la Franz Roka, omul volubil, dar acesta e mult mai reţinut de această dată. E chiar retras; ierarhia, aici, nu-i o vorbă goală. Vorbeşte domnul ministru, îl secondează domnul consilier.

Discuţia se axează brusc pe pro­blema celei de-a doua litere a numelui meu de familie (pe care era să mi-l piardă Andrei dacă nu eram atent acum cîţiva ani). Cum se pronunţă: “ă”, “î” sau “a”? Fie şi “a”, cad eu de acord, hotărît să nu mai port căciulă nici pe nume.

8 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Dar, ca orice dialog deloc organic, şi acesta trece uşor. Îi privesc pe oamenii cu care sînt şi-mi reamintesc, deodată, că am fost chemat de dimineaţă la telefon de Bucureşti. Elena avea o voce de cristal, o voce ca un bulgăre de zăpadă curată, aruncat spre creierul meu aprins de întrebări, peste o Europă în care simţeam că mor de aşteptare. Am vorbit şi cu Nicolae Arsenie, am vorbit şi cu Tudor Octavian; m-am bucurat să aud că numărul nostru 1 din 1979 a plăcut mult şi activiştilor de la Comitetul Central, şi cititorilor, şi că acasă este bine. Doar taică-meu e – mi se spune – puţin răcit, e în pat, dacă nu cumva o fi vreun truc şi a fugit pînă acasă, la Bârca. Eu, personal, asta o cred. Să vedem!

Elena ia din nou receptorul. Mi-e drag s-o aud şi tot ce i-am scris mi se învălmăşeşte în cap, nu mai ştiu să aleg şi închidem telefonul promi­ţîndu-ne că vom reveni.

– Da, domnule ministru, sînt scriitor român şi mulţumesc ministerului dumneavoastră pentru şansa ce mi se oferă de a cunoaşte minunata Austrie.

Cînd veneam de la magazinul de jucării cu un Audi al funcţionarului Pasăre, am văzut parcă o siluetă fami­liară mie, printre statuile cu leopolzi, rudolfi şi alte zale.

– Ce e monumentul acela?

– Este Monumentul ostaşului sovie­tic, mi se răspunde. Păstrarea lui în Viena e una din clauzele ce stau la baza neutralităţii ei.

Domnul Lein şi domnul Mayer sînt interesaţi de revista Flacăra, de almanahul ei şi mă întreabă de ce nu mă ocup exclusiv de probleme literare.

– Cea mai literară problemă a litera­turii, domnii mei, e viaţa. Ea ne procură cele mai adînci plăceri, cele mai teribile îndoieli, ea ne fixează pînă şi necesara expresie literară a scrisului nostru.

– Ce legătură e între medicina nouă, pe care-o sprijiniţi, şi dumneavoastră ca scriitor?

– Lupta revoluţionară pentru nou e viaţa mea şi va fi – dacă nu cumva şi

este – viaţa a ceea ce scriu. Voi depune una din cele mai cutre­murătoare mărturii despre veacul meu. Aveţi numai răbdarea să termin prima etapă a prospecţiunilor.

– Aveţi, deci, două vieţi, completează domnul Mayer.

– Care două?

– Una de literat şi una de luptător, de gazetar.

– O, nu. O, nu, domnul meu.

Între timp s-a încins o polemică acută, care ar fi putut degenera în conflict de tacîmuri, între V. Dinică şi H. Lein: ce mîncăm.

– De ce nu? Continuă într-o engleză bună şi rară (lucrul acesta mă face deseori să prefer pe vorbitorii de engleză – englezilor înşişi).

– Pentru că am o singură viaţă.

– Dar care e, ca să zic astfel, idealul dumneavoastră?

– Idealul meu, ca să zic astfel, e Socrate. Hegel spunea despre Socrate...

– Scuzaţi-mă, cine?

– Hegel, nu face nimic. Hegel! repet.

– Ce spunea?

– Că între... Reiau ideea. Hegel spunea că între atîţia filozofi particulari – şi toţi interesanţi – ai Atenei, Socrate este Socrate abia prin felul deznodămîntului. Moartea a încărcat retrospectiv de alte energii toate cele spuse de Socrate. Dar chiar Isus nu e atît de interesant – dacă trebuie să vorbim şi despre Cristos ca despre o stea de cinema – prin ce a zis, ci prin unitatea dintre ce a zis şi ce i s-a întîmplat. O cultură e de neconceput fără coerenţă. Un destin de scriitor e de neconceput fără un ideal, fără o substanţă hotărîtoare...

– ... şi fără un sfîrşit socratic, completează rîzînd şi gustînd din pîinea cu unt, ce i se oferă, domnul Mayer.

– O, desigur! Rîd şi eu, dar altfel, spre toate amintirile mele. Rîd sinistru spre mormîntul lui Blaga, la care nu a fost voie, de la şeful propagandei noastre din acele vremuri, Leonte Răutu, să meargă nimeni. Rîd trist spre toate siluirile la care au fost supuse conştiinţele atîtor oameni, drag şi liniştit comesean Herman Mayer, cunoscător ca şi mine al lui Socrate, gînditorul din Atena.

Încep să mă ambalez. Franz Roka se uită în gol.

– Ştiţi, domnii mei, Socrate putea fugi, Socrate putea fi precursorul tutu­ror transfugilor. Socrate putea evita moartea. Dar el nu i s-a ascuns morţii, ci a aşteptat-o în linişte. Moartea făcea parte din opera sa.

– Nu vreau să am nici elanul negator şi anihilant al celor fugiţi, nici conformismul celor rămaşi acasă de frică. Vreau să fiu un om care se scrie pe sine.

– O, splendid, minunat, e de acord H. Mayer.

– Un consomè?

– Ce credeţi că e mai potrivit.

– Totuşi, trebuie să alegeţi.

– Nu, eu nu aleg decît vinul. Aş bea un vin portughez, “vino verde”.

– Da, desigur, da, cum să nu?

Domnul ministru cheamă chelnerul, dar V. Dinică îmi suflă – cu bun-simţ – cîteva vorbe: “Îi jigniţi, maestre, dacă nu beţi un vin austriac. Mai ales că e bun, e foarte bun, e masiv”.

– Domnule doctor Lein, mă las şi în privinţa vinului în grija dumneavoastră.

– Gut, gut, se bucură profesorul Lein.

Mîncăm în linişte lucruri excelente şi scumpe.

O porţie de vînat costă 125 de şi­lingi.

O omletă cu şuncă şi sparanghel – 60 de şilingi (să tot fii găină şi, eventual, sparanghel!)

Şniţelul vienez face 85 de şilingi şi e mic şi neutru.

O salată de fructe – 35 de şilingi (fără a avea şi fructul oprit, acela e scump de tot, 500 de şilingi costă numai dacă e trecut de prima pîrgă).

Un compot simplu – 30 de şilingi.

O sticlă mică de excelent Neuebur­ger ajunge la 150 de şilingi şi nu mai coboară de-acolo.

Sigur că n-am avut nici o clipă intenţia să introduc un regim de brutală inflaţie în fondurile amabilului minister – gazdă. Aşa încît nu am ales toate cele înşirate aici. Ar fi fost şi greu. Mai ales că pe la orele 2:00 şi un sfert îmi era sete de apă. Voiam să fiu pe un drum – G 4 – prin ţara mea, să mă opresc într-un sat, să întreb oamenii care-i cea mai bună fîntînă, să scot o ciutură de apă şi să-mi bag capul în ciutură să beau ca un cal prin amiaza lui iulie.

Oricum, am constatat la gazdele mele o reală dorinţă de cooperare, de strîngere a relaţiilor de spirit dintre Austria şi România. Ne întîlniserăm tocmai pentru că eram persoane diferite şi aveam păreri diferite. De exemplu, domnul Mayer mă sfătuia să merg la Opera din Viena, în vreme ce gîndul meu era să alerg cît mai grabnic spre un concert rock, dacă se găseşte vreunul.

Cu bucurie ridic paharul la pro­punerea domnului dr Herman Lein, pentru prietenia dintre Austria şi România, pentru contacte cît mai fertile între cele două culturi naţionale.

Trăiască Austria! Trăiască Româ­nia! Glorie păcii şi libertăţii!

*

În Austria, medicamentele sînt mai scumpe chiar decît bolile. Formidabile preţuri! Cumpăr, totuşi, în cele cîteva minute ale după-amiezii medicamente pentru ai mei, de acasă, ce pot şi eu. Iau şi nişte whisky şi nişte vino verte, şi nişte ciocolată bună, şi nişte de-ale femeilor ca să se facă frumoase.

Andrei mă mai tapează de vreo cinci maşinuţe a 16 şilingi bucata în marele magazin “Pampam‘‘, de unde cum­părăm parizer (7 şilingi 100 grame) şi sucuri. Coca-cola, orange şi apă mine­rală. Şunca presată e 27 şilingi suta de grame. Iar “mortadela‘‘ 100 şilingi kilogramul.

– Să le luăm o sticlă de ulei, să dăm o lovitură de moarte capitalismului!, zice serios şi supărat funcţionarul Pasăre, oltean şi el, din Şimian-Mehe­dinţi.

Mă apucă un rîs latin, rîd pînă se uită nişte austrieci sobri la mine.

8 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Şi, deodată, în plin supermarket vienez, unde se găsesc de toate, dar chiar de toate (afară de parale), în plină societate de consum, în plin triumf al abundenţei, funcţionarul Pasăre, de la Ambasada română, zice, cu umorul românului, puţin amar, dar accentuat optimist, zice ca la noi, în Piaţa Amzei, dacă ar fi vorbit cu un prieten şi ar fi văzut, peste umărul lui, evenimentul zilei, zice privind scumpele, dar plinele vitrine ale frigoriferului de măcelărie:

– Băgară carne, hai să mergem să luăm şi noi.

Acest "băgară carne" e uriaş. Omul stă încruntat, aproape bosumflat, cînd mă vede că rîd şi repetă, repetă sporindu-şi nuanţele:

– Băgară carne, n-auzirăţi? Hai să ne luăm şi noi.

Apoi mă potolesc din rîs şi am, iar, plecînd printr-un racord obligat, viziunea saloanelor cu picturi flamande ale Muzeului din Viena.

E destul, oare, un frigider de măcelărie pentru un proiect de fericire umană? Destul nu e, ştiu, dar necesar este.

Băgară carne…
*
La ora la care încerc să-mi adun gîndurile, Andrei doarme şi bîiguie-n somn "mă uit la tanchetă".

E 4 fără un sfert, mai e puţin şi va fi iar forfotă pe străzi, vremea s-a mai îndulcit. În ultimele două nopţi a mers şi caloriferul care ne lăsase sloi pînă atunci. Nu mi-e somn, mă încearcă o senzaţie de nelinişte, de nesiguranţă, la un moment dat frînez – şi-mi simt creierul scrîşnind din toate circumvoluţiunile pe nisip – frînez ca să nu intru-n panică. Aş striga. Mă întinsesem în pat, îl acoperisem pe puiul meu care se zvîrcoleşte – de cînd era mic e el aşa! – prin tot patul, stăteam cuminte şi fizic n-aveam nimic. Mă simţisem răcit şi Andrei m-a frecţionat cu soluţie Diana. Era să scriu că m-a frecţionat Andrei cu Diana, dar m-am temut să nu dau loc la interpretări favorabile.

– Tati, îmi spunea el şi mă frecţiona, cu mînuţele lui cu putere limitată, tati, ştii ce? Eu fusesem învăţat să încerc să fug de la şcoală. Ştiu toate străzile, toate intrările şi ieşirile şcolii în care urma să mă duci. Dar primul lucru e că eu trebuia să mă duc la dispensar la şcoală şi să mă plîng că mă baţi.

– Dar cînd te-am bătut eu, Andrei?

– Nu, tati, aşa trebuia să zic. Mă învăţase să te enervez, să fac numai lucruri care să te supere şi să mă baţi. Să suport bătaia, dar, după aceea, să merg la dispensarul şcolii şi să mă plîng că mă omori cu bătaia.

– Ai gîndit tu că o să faci vreodată asta?

– Darţ tati, şam jurat împotriva lui matale. Vai,ţ ce te-ai roşit, te-ai făcut rac pe la umeri… Tati, să nu răceşti, să nu te îmbolnăveşti, te rog frumos!, devine Andrei tandru, tandru ca o inimă de iepure. Ti log flumos! Maimuţăreşte el cu dragoste felul cum vorbea Ioana cînd era mică de tot.

– Nu, Andrei, n-am nimic. Am răcit puţin la Kupferdachl, că era curent la geam. Somn uşor!

Într-adevăr, în afara unei răceli uşoare, n-am altceva bolnav decît gîndul. Gîndul meu arde şi întreabă, se chinuieşte şi va chinui.

Aseară, după ce am cunoscut pe alţi români, trimişi cu treburi din ţară aici, la Viena, Andrei Dorobanţu şi Adrian Nicolae, am plecat într-un grup mic într-un sat nu foarte departe de capitală, să mîncăm şi să bem un pahar în linişte, la ţară. Locul nu ştiu cum se numeşte – parcă Gumpldkirchen –, dar drumul a fost plăcut. Din drumul cel mare – vegheat de lumini galbene şi fulgerat de maşini – am intrat pe un drum la fel de bun, dar mai îngust, o tarla oarecare. Rulam uşor, Andrei era în spate, cu Adrian Nicolae şi cu Marin Buhoară, cînd am izbucnit:

– Nu vei îmbătrîni, băiatule, şi ţara noastră va fi la fel de dezvoltată ca Austria.

Ceilalţi au tăcut. Andrei a devenit solemn. Cred că nu-i suna bine cuvîntul "bătrîn" rostit cu privire la el care
n-are nici 10 ani.

Satul este extraordinar. Aflu că de-aici încolo încep viile Austriei. Înceapă, sfîrşească, treaba lor. Ce ştiu şi nu suport să ştiu doar pentru Austria e că o civilizaţie înaltă a pătruns aici şi, cu toate astea, satul a rămas sat. Rigoarea nu i-a făcut rău. Dar farmecul sătesc durabil îi face şi mai bine.

Parcăm pe o bucată de pavaj bun şi răsunător, pe care copitele cred că dau sunet de orgă de piatră. Aici pare a fi locul! E 8 şi ceva. Felinare aprinse blînd pe drumul interior cheamă înăuntru. La intrare un bec galben ascuns aţîţător într-un smoc de ace de brad anunţa – obicei al locurilor! – că acolo, în acea casă de ţăran austriac, se poate bea un vin produs şi păstrat chiar de respectivul gospodar. Aşa a şi fost.

Cîrciumioara în care m-am ascuns de tine, veacul meu, s-a întemeiat aproape în vremea cînd Mihai Viteazul realiza întîia noastră unire. Nimic de reproşat celor ce au făcut şi au păstrat aceste separeuri ale planetei. Prea trăim pe grabă. Prea ne fugăreşte din urmă o formală şi nedreaptă obligaţie, al cărei conţinut cîteodată l-am şi uitat.

Acordeonistul bătrîn cîntă cîntece nemţeşti, care antrenează imediat pe cei prezenţi, cu excepţia unei perechi care se sărută de parcă s-ar putea să se rupă în curînd pămîntul în două şi ei să pice în altă zonă de ocupaţie.

Acordeonistul e bătrîn şi priceput. Doar dă semnalul, doar aruncă nada şi clienţii se reped pe ea, încep să cînte ei şi el, acordeonistul, se dă mai încet şi se odihneşte. Dintr-o dată, din clapele acordeonului o sfîşiere; o despicătură ca de sînge în albul unei ninsori. "Doctor Jivago". Îmi vine să plîng cînd ascult această melodie. Toţi murmură. E ceva rău în asta, temniceri deblocaţi din toată lumea?

Andrei mai zice una:

– Ce-ar fi să ies între mese şi să încep să cînt şi să dansez Ramaya?

– Nu, Andrei. Stai la masă.

– Ce-i de făcut, mă întreabă unul din prieteni, ce-i de făcut ca să fie şi în ţară aşa ceva?

– E de făcut inversul comerţului necomerţ. E de pus omul să muncească, să cîştige. E de folosit orice iniţiativă pentru a da linişte şi siguranţă materială omului.

Cîrciumarul austriac e, de fapt, un ţăran care-şi vinde produsele. Poate că a avut şi cîţiva oameni care l-au ajutat la cules, la preparat şi la păstrat. Oameni pe care i-a plătit. Dar el a luat o parte din grija statului, ocupîndu-se strict personal de aprovizionare, de păstrare şi de prestigiul calitativ al micii sale firme. Căci nu sînt mai mult de 10 mese în casa lui (şi nu-i rămîne mai mult de 10 la sută din cîştigul total), unde – la nevoie – are şi paturi de închiriat. Turism şi alimentaţie publică realizate fără nici o investiţie a statului. Impozitele corectează orice cîştig prea mare, zice Dinică. Ajung şi la 60 la sută.
Cartofii pe care ni-i serveşte sînt – e evident – valorificaţi, nu lăsaţi pe cîmp să putrezească. Vinul – luăm unul negru, în sticlă cu gură lată, de pe vremuri – e cinstit şi are un miros îmbietor de butoi curat. Începem să mîncăm la trei-patru minute după ce am comandat ce doream.

Noi, cei bătrîni, luăm purcel de lapte – crocant şi dulce; eu cer şi nişte acrituri, eventual fasole cu boabe mari la saramură. Ni se aduce totul. Mă uit la murături.

– Noi n-am putea, întreabă Adrian Nicolae, cu mult bun-simţ (lucrul care-l caracterizează, de altfel) să murăm fasole, ceapă şi ţelină?

– Am putea.

Murăturile sînt teribile. Ia şi Andrei din ele, asociindu-le cu puiul pe care-l ţine-n farfurie, cu amîndouă mîinile, ca nu cumva să zboare.

– Mănînci cu mîinile, Andrei?

– Lăsaţi-l, sar ceilalţi. Odată, un ambasador american a mîncat la o masă de cel mai înalt nivel tot peştele…

– Ce era?

– Păstrăv! A mîncat tot peştele cu mîna.

– Dar era ambasador, zice unul din cei doi oficiali români, nu mai ştiu cine.

Aş dormi cu capul pe masă, de plăcerea de a fi şi eu, măcar o dată în viaţă, liniştit. Îmi place aşa de mult în acest sat ("Cum, tati, acesta e sat?!"), încît cred că mă voi face ţăran-cîrciumar.

În această situaţie, nu e de mirare că aproape de 15 ani din acest sătuc nimeni nu s-a dus la municipalitatea Vienei să ceară aprobare pentru a se muta în marea metropolă.

Satul acesta oamenii nu şi-l părăsesc decît cînd pleacă spre cimitir.

Satul acesta şi atîtea altele.

Veşnicia s-a născut la sat, spunea Blaga.

Cum să facem să mai şi rămînă acolo?

...va urma...

sursa: Jurnalul National

http://www.jurnalul.ro/stire-pagini-de-proza/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-vi-120988.html
http://www.jurnalul.ro/stire-meditatie-de-calatorie/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-vi-121605.html
http://www.jurnalul.ro/stire-pagini-de-proza/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-viii-122877.html
http://www.jurnalul.ro/stire-meditatie-de-calatorie/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-ix-124248.html
http://www.jurnalul.ro/stire-meditatie-de-calatorie/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-ix-124858.html
http://www.jurnalul.ro/stire-meditatie-de-calatorie/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-ix-125383.html
http://www.jurnalul.ro/stire-meditatie-de-calatorie/de-la-barca-la-viena-si-inapoi-ix-125957.html