ADRIAN PĂUNESCU

3 ianuarie 1979

După-amiază. Vreau să intru în casă. Mă grăbesc. Nu-mi răspunde nimeni la sonerie. Elena, Andrei şi taică-meu cumpără, în oraş, haine noi pentru Andrei. S-a lungit mult băiatul meu. Hainele de acum o lună îi sunt scurte.

Forţez cu piciorul, cu talpa, poarta curţii. Mi se urcă sângele-n cap. De fapt, n-am chef de acest drum. Mi se pare inutil. Plec doar pentru că îl iubesc nebuneşte pe acest puşti de 9 ani şi jumătate care în ziua de 4 octombrie 1978, revenind la mine, mi-a schimbat viaţa. Probabil că multe erori, multe acte eroice, multe trădări şi multe gesturi de caracter pleacă de la dragostea faţă de copii. Ceea ce mi se pare inflexibil în mine nu mai e inflexibil. A venit Andrei înapoi la tatăl său, acesta nici nu-şi mai aminteşte promisiunea că nu va pleca în străi­nătate câtă vreme e la “Flacăra”.

El vrea totul, repede, repede. Eu n-am vrut? La fel eram. Dar ţintele erau altele. Mici şi înnebunitoare. Eu visam să ajung cu tata la moară, în capul satului. El vrea Austria iarna. Pot să i-o ofer. Pot, cu toată sărăcia copilăriei mele. Şi cu forţa a ce m-a ajutat neamul meu să fiu. Pot.

După-amiaza mi-e groaznică. Mă doare capul. Dar surâd spre delirul lui Andrei, care vine fericit şi-mi spune că are haine noi şi că ne-au mai rămas ore puţine până la plecare.

– Austria!, strigă. Auustriaaa!

Vorbeşte cu surioara lui mai mare, Ioana, la telefon. Până de curând el i-a fost supus. Acum, îi vorbeşte superior, detaşat, puţin plictisit. şMama copiilor mei a dorit să mă despartă de aceşti copii, aţâţându-i împotriva mea. Băiatul a trecut în trei luni (căci trei se vor împlini mâine, de când e cu mine) de la ura faţă de mine la o dragoste posesivă, emoţionantă şi, uneori, exclusivistă.ţ Vechea dispută (firească până-ntr-un punct) dintre el şi Ioana se ascute. Andrei n-o vrea la noi. Îl agasează ideea de a împărţi cu ea fericirea de orice fel.

– Spui minciuni!, îi şopteşte (cred că pentru prima oară în viaţă), la receptor, Ioanei.

Dansează prin casă şi uită cuvintele, le reia abrupt. Şi-a distrus mănuşile, bătându-se cu zăpadă. Acum îşi dă seama că nu poate pleca fără mănuşi. E mulţumit că Elena i le dă pe-ale ei. Se apropie ora plecării. E tandru şi distrat.

Mie îmi vine să urlu. Aveam nevoie de două luni de munte, acasă, în ţară, să-mi termin cărţile. Plec împotriva simţirii mele. Dar aud în adâncul inimii că trebuie.

Andrei îi dăruieşte femeii mele păpuşa-maimuţă care i-a făcut deli­ciul copilăriei şi pe care mama lui i-a redat-o de Crăciun.

Ieşim din casă. Ai mei plâng.

Urc în maşină. Când să închid uşa, mi se rupe nasturele de la haină. Vreau să intru, să mi-l coase cineva, nu mă lasă ai mei. Mi-e frig, dar (cu o aţă în gură) accept să mi se coase nasturele la haina de care nu mă dezbrac.

E frig şi e dezolare pe strada mea. Ca şi la plecarea în America, acum 8 ani, îmi spun că, totuşi, spre deosebire de tata, care, la aceste vârste, pleca ba pe front, ba în puşcărie, ba să facă rost de mâncare pentru casă, eu plec într-un voiaj plăcut, plec într-o direcţie fertilă şi periculoasă numai în măsura în care viaţa însăşi e periculoasă.

Gara de Nord. Andrei parodiază un cântec la modă:

Lume, lume şi iar lume

Păuneştii pleacă-n lume,

Noi plecăm şi ei rămân

Pentru două săptămâni.

Hei, hai, tot aşa

Să cânte toată lumea

Hei, hai, tot aşa

Ce bine e a pleca

Hei, hai, tot aşa

Mergem în Austria.

Pâclă uşoară. De fapt nu atât de uşoară. Pâclă ca o dilatare a ochilor mei vinovaţi de lacrimi, de lacrimi nedeclarate.

Noi pe peron. Mizerie inexplicabilă. Aşteptăm trei sferturi de oră. Vin câţiva prieteni. Andrei dansează. Face piruete prin frig. Ce să-i spun? Nimic. Îl privesc şi mă pun în situaţia lui. Ce e mai frumos decât să pleci cu tatăl tău în străinătate?

Ce să-i spun Elenei pe care-o las acasă, tristă, demnă, luptând cu cancerul şi cu singurătatea? Taică-meu şi-a luat căciula fumuriu-albicioasă şi e liniştit. Liniştit nu din cauza căciulii.

Urcăm toţi, buluc, în tren. Nu mai ştiu nici să citesc un bilet de tren de când n-am ieşit din ţară. De 8 ani. Cu excepţia unei călătorii de 4 zile însoţindu-mi Preşedintele în RFG M-am provincializat. Sunt stângaci în expresul internaţional.

Cuşeta noastră e rece. Pe geamul îngheţat îi privim pe cei de-afară. Ne vorbim fără a ne auzi. Elena e frumoa­să, e dumnezeiască. E tristă şi mândră. Deodată, ochii ei blânzi şi incendiaţi de suferinţă izbucnesc în lacrimi. Mă gândesc brusc la o catastrofă. Dacă i se întâmplă ceva? Cancerul ei poate evolua brusc, iar eu mă plimb. Mă simt răstignit pe dragostea faţă de Andrei şi pe dragostea faţă de ea.

Lacrimile Elenei! Trenul pleacă încet. Pe geam rămân parcă lacrimile ei să îngheţe şi să vegheze, curate, drumul nostru pân-la Viena.

Andrei e tensionat. Urechile îi sunt roşii, aprinse, face socoteala, privind întunericul, cam pe unde suntem.

Îl trimit la culcare. Merge. Revine.

– Tati, îţi pare rău că plecăm?

– Îmi pare şi bine, şi rău.

– Ţi-ar plăcea să se întoarcă trenul deodată la Bucureşti?

– Da, Andrei!

– Tati!… are mirare şi reproş în glas.

– Somn uşor, băiatul meu!

4 ianuarie 1979

Pe la 1 şi jumătate, cum stau eu în patul de jos, aud bătăi în uşă. “Trebuie să fie vama” îmi spun, reamintindu-mi vag că, în jurul acestei ore, urma să urce vama de la Simeria.

Iar bate cineva şi, în întuneric, eu zic: “Un moment”, dau să mă scol şi deodată îl aud pe Andrei clinchetind de râs.

– Tati, eu băteam. Te-ai speriat?

– Nu m-am speriat, dar m-am tre­zit. Deşteptule, îi zic, de ce nu mă laşi să dorm?

– Pentru că sunt deştept.

Toată noaptea se foieşte.

– Şi cum o să fie? Chiar mergem în Austria? Chiar aşa? Nu-mi vine să cred! Austria! Auustriiiaaa! O să vedem noi Austria??

Sare din patul de deasupra şi-mi cere (lucru rar pentru el!) ceva de mâncare. Îi dau friptură rece făcută de maică-mea, dar vrea chiftele. Apoi mănâncă multe, foarte multe, mandarine.

Fusesem mai devreme la celălalt vagon de dormit şi luasem cinci sticle de apă minerală ungurească, pentru 45 de lei. Cam scumpă viaţa în tren! Vrea şi apă băiatul. Îi dau, dar aveam să constat că emoţia sau hrana, nu ştiu ce, i-a făcut puţin rău la stomac.

Vameşul şi grănicerul urcă la noi târziu. Au o nobleţe excepţională în felul cum se poartă, glumesc cu pasagerii, nu deranjează vagonul decât atât cât trebuie. Îl salută pe Andrei ca nişte rude. Andrei mă întreabă, într-un târziu, mult mai târziu:

– Tati, când vin vameşii??

“Au şi venit, Andrei”.

Dar e bine aşa, gândesc în tăcere, e bine că nu ţi-ai dat seama. Să nu mai vină, pentru tine şi pentru cei de vârsta ta, niciodată vremurile în care să simţi paza, controlul, poliţia, securitatea, vama! E minunat că, vigilenţi şi serioşi, vameşul şi grănicerul români nu fac decât o operaţie discretă, fără ofense la adresa nimănui. Ceilalţi călători, cetăţeni din RFG, olandezi, români, par mulţumiţi. E o atmosferă de pace, încredere (concrete) în acest vagon. Sunt mândru că aceasta se petrece pe teritoriul României.

Andrei nu mai doarme. Vrea să vadă graniţa. Prima graniţă pe care o va vedea! E nebun de aşteptare. Sare la geam din când în când şi mă întreabă: “Gata, am ajuns?”.

Ninge uscat afară, ninge ameţitor. Ninge ca să se şteargă toate graniţele. Dar se pot, oare, şterge graniţele? Şi ar fi bine să se şteargă?

Băiatul meu cântă un cântec la modă, ale cărui vorbe le-a reţinut neaşteptat de uşor: “Ramaya”. Îmi pro­pune din cinci în cinci mi­nute să mai ieşim pe coridor să facem un cros. Vreau să nu-l ascult, dar nu pot. E la vâr­sta şi la fragilitatea când are dreptul să viseze şi să fie emoţionat.

4 ianuarie 1979 (n.red. – continuare)

– Tati, nu cred. Eu, în Austria? Tati, nu-mi vine să cred.

Cineva, un om foarte amabil, antrenorul de patinaj Dan Lăzărescu, care merge împreună cu echipa lui la un concurs internaţional la Innsbruck, îi strigă lui Andrei:

– Bornele alea care se văd prin noapte sunt graniţa.

– Care? Care? Abia se mai poate reţine să nu sară din tren şi să le vadă. Care?

Dar nimeni nu mai are ce-i arăta. Graniţa trecuse.

Din păcate, strigătul lui Andrei “Suntem în Ungaria! Ce bine!” nu se confirmă. Grănicerul ungur, care vine să ne vadă actele, şse poartă mizerabilţ, are un fel îngâmfat de a se manifesta care cere palme. Dă ordine când cere paşaportul; o face doar în limba lui, iar când doresc să-i spun în engleză că mai am pe cineva pe paşaport mă priveşte ca pe un condamnat potenţial. Nu vrea să înţeleagă ce-i spun.

Atunci întind mâna să-i arăt pe paşaportul meu, pe care el îl ţine momentan în mâna lui, că la capitolul “vize” mai e cineva. Vreau, în fond, să-l ajut să-şi facă meseria. Am stupoarea să constat că grănicerul respectiv, deşi ar trebui să reprezinte vrând-nevrând o ţară prietenă, îmi dă violent mâna la o parte şi tot Wiener Expressul, pe care băiatul meu îl visase albastru, mi se clatină în ochi şi-mi apare negru. şÎmi vine să-l plesnesc pe acest porc şi să-l bag în mă-sa.ţ

Îmi vine să trag semnalul de alarmă, să opresc trenul şi să mă întorc, de mână cu fiul meu, acasă.

Cea mai grea umilinţă e umilinţa în faţa copiilor tăi. Aş renunţa acum la tot. Aş pleca acasă, m-aş duce undeva într-un sat de-al nostru şi m-aş lăsa în grija tuturor acelor oameni cu care mă simt rudă şi neam. Dar n-o fac. Întâi, pentru că băiatul meu ar fi decepţionat pe viaţă de o întoarcere. Al doilea, pentru că o zarişte de lumină îmi creşte în creier şi înţeleg că nu e vorba decât de un om, un grănicer şcam porcţ cum probabil că sunt nu numai în Ungaria, sunt câteodată şi pe la noi, nu e vorba de o ţară, ce să am eu cu o ţară aşa de vitează şi de mândră?

E vorba de un om, poate influenţat de mediu, de exemplu de ideea care a circulat pe la televiziunea ţării sale că românii n-au făcut bine apărându-şi punctul de vedere în problemele păcii şi dezarmării.

Şi grănicerul trece mai departe, cu mutra lui atât de importantă, de parcă el e proprietarul ţării în care abia am intrat. Mă uit la el şi-mi pare că sunt iar copil şi văd un pândar îndepărtându-se pe tarlaua pe care abia ne prinsese în neregulă.

Dar poate, ca să fiu drept, eu însumi nu sunt obiectiv cu el, poate în subconştientul meu s-a format un reflex dominant, gândindu-mă că, în urmă cu câteva luni, am fost atacat violent în câteva pagini ale presei acestei ţări, în privinţa felului cum îi conving eu pe maghiarii din Transilvania să cânte, împreună cu fraţii lor români, aceleaşi cântece, la televiziune. Dar eu nu i-am inventat pe aceşti oameni, eu nu i-am înstrăinat de condiţia lor de maghiari din România, din contră, în toate programele organizate de mine, am insistat pe accentul pe care se cuvine să-l punem pe specificul fiecărei naţionalităţi din

România. Am căutat, cu tot sufletul, acel specific. Am descoperit bătrâni maghiari cântând la ţiteră şi i-am filmat, cu dragoste de fiu bun, de parcă aş fi fost un maghiar, pe malul râului din satul lor. Nu mi-a păsat că nu prea ne înţelegem la grai. Parcă mă înţeleg cu toţi bătrânii români? Nu. Unii nu m-aud, alţii vorbesc o variantă locală grăbită a limbii noastre şi efectul e acelaşi: nu ne înţelegem. Ce să am eu cu acei superbi bătrâni care-şi ţin portul, datinile şi graiul în Harghita, Covasna sau Mureş? Glorie lor, iarăşi, glorie seminţiei lor durabile şi glorie partidului nostru comunist, care ne-a deprins pe toţi, de mici, să ne iubim, dincolo de grai, să fim compatrioţi cinstiţi ai aceleiaşi Românii, să nu ne înşelăm unii pe alţii, nici măcar să nu ne interesăm toată ziua bună-ziua cine suntem, ce naţionalitate avem etc.

De mic am trăit în climatul toleranţei fireşti dintre graiuri, de mic în satul meu n-am auzit vorbe urâte despre nimeni, “dă-l încolo că e neamţ sau ungur sau evreu!”. Mai ales că toţi străinii erau “turci” pentru ai mei. Cel mult se spunea ceva despre cutare sau cutare. Categoria nu interesa. Era drept să fie aşa.

M-am format astfel şi nimic nu mă va clinti, niciodată, de pe drumul sufletului meu: drumul omeniei, al toleranţei, al credinţei că numai respectându-i pe alţii te poţi simţi om al timpului tău.

Am descoperit pe Valea Ghimeşului pe purtătorii de “gordoni”, al cărui sunet se aude până departe, din nuntă-n nuntă şi din sat în sat. Mi-a fost drag de cântecele acelea.

Am descoperit şi am încurajat tineri cântăreţi maghiari, cărora le-am scris cântece sau le-am descoperit texte umaniste din cultura română, dar în acelaşi timp i-am îndemnat să caute şi să descopere vechi cântece maghiare din Transilvania, pentru ca identitatea lor de astăzi să fie deplină.



I-am chemat la cultura revoluţionară unică a României şi m-am bucurat să-i văd egali în faţa adevărului, în faţa şansei, în faţa publicului, egali pe Ion Zubaşcu din Maramureş şi pe Domokos Arpad din Harghita, pe Grotendorfer Volker din Alba, pe Violeta Ciomîrtan din Roman, pe Cristina Benyo (pe care am certat-o că nu ştie nici un cântec maghiar şi care a început să scotocească şi a început să cânte şi în limba părinţilor ei), pe Victor Socaciu din Braşov şi pe Nicu Alifantis din Brăila (grec, grec!) şi chiar pe italianul din Italia Evandro Rossetti. N-am ce să-mi reproşez în această privinţă, sunt chiar fericit că am învăţat de la preşedintele ţării mele că nimic nu-i bun într-o colectivitate, dacă nu-i mulţumeşte şi pe toţi membrii acestei colectivităţi.

Îmi fac, oare, procese de conştiinţă?

Am de ce? Complex de culpabilitate?

Oricând o scrutare de conştiinţă e bună!

Nu e momentul acum, îmi zic. Dar de ce să nu fie?

Să avem procese de conştiinţă, contemporanii mei, să nu ne temem de noi înşine! Să nu dărâmăm prejudecăţi pentru a le înlocui cu alte prejudecăţi! De ce n-aş răspunde instanţei mele lăuntrice? De ce nu m-aş scruta? Sunt, oare, un naţionalist? Ce întrebare?! Dar e o formulă care circulă, e un şablon pe care îl vehiculează şi “Europa liberă” cu privire la mine. Iar ziare din Israel mă acuză tot de naţionalism.

N-ai motive să te temi, Adrian Păunescu. Eşti aşa cum ar fi oricare intelectual. N-ai motive să-şi fie ruşine. A-ţi iubi patria e un semn de nobleţe, în această epocă în care filozofii desfiinţării patriilor îşi însoţesc gândirea cu tancuri de sprijin şi îşi înlocuiesc argumentele cu soldaţi de ocupaţie.

Să-ţi iubeşti patria! Dar să nu crezi că patria ta e singura patrie de pe lume! Ea e una din patriile lumii. Şi merită să faci totul pentru toţi oamenii ei.

Dacă un om te-ar găsi căzut, în adâncul unei nopţi, pe o stradă lăturalnică a lumii, sau dacă tu l-ai găsi pe el căzut, v-aţi întreba unul pe altul de dosar sau v-aţi sări în ajutor imediat şi fără prejudecăţi?

Băiatul meu, învaţă (îţi spun asta, la câteva clipe după ce ne-a umilit un grănicer şungurţ), învaţă că singura bună pentru oameni e pacea, învaţă că prietenia nu-i coajă fără miez, învaţă că n-ai decât o ţară, dar şi că pământul e plin de ţări, e înflorit de ţări care merită stima noastră şi tandreţea noastră.

Cu câteva momente înainte de Budapesta, constat că Andrei doarme. Probabil a adormit mai de mult. Şi mai cunosc un admirabil şef de vagon ungur, Janos, care îl înlocuieşte pe al nostru, care se opreşte în măreaţa capitală a Ungariei.

Foarte amabil, foarte cald acest Janos-baci, care vorbeşte în mai toate limbile călătorilor din vagon. Mă surprinde plăcut să-l văd adresându-ni-se în româneşte. Într-o curată şi nebolborosită românească. Înainte de a se despărţi de schimbul său, se îmbrăţişează şi trag amical câte un pahar de ţuică. O fi “pălincă”, o fi “palinka”? Nu ştiu. Oricum, parcă le-ar curge aceeaşi dulce stare de bună dispoziţie prin obraji. Noroc, oameni buni! Cum vă uneşte munca! Şi cum vă împrieteneşte vocaţia proletară!

4 ianuarie 1979

(n.red. – continuare)

Mereu vor rămâne destui proletari autentici în această lume, ca să găsească ei soluţia cea dreaptă şi să se substituie creierelor înecate în gânduri bolnave ale îmburgheziţilor care sunt gata să provoace orice duel pentru că nu ei îi vor fi actorii.

Oprim la Budapesta, bucuroşi că mecanicii unguri recuperaseră de la Curtici încoace o bună parte din întârzierea trenului pe teritoriul românesc. Bucuroşi dintr-un motiv simplu: prindem legătura de Viena şi nu vom fi obligaţi să stăm în tren ore în şir să aşteptăm formarea altui tren, după-amiază.

În minutele pe care le avem la dispoziţie, Dan Lăzărescu, antrenorul de patinaj, coboară pentru mine şi pentru băiatul meu, în gară, şi cumpără pe 20 de forinţi, pe care i-i dau, două sticle de câte un litru de Cico. E foarte gustos acest Cico şi sunt foarte, foarte prietenoşi cei patru componenţi ai lotului nostru de patinaj. Doi dintre ei sunt maghiari şi am surpriza şi bucuria să constat că, stând la geamul deschis cu băieţii aceştia şi auzind ei pe un grăsun mic că ne jigneşte (“uite-i pe tâmpiţii ăia că au deschis geamul!”), unul dintre ei strigă în ungureşte ceva, supărat şi cu obrajii aprinşi, da, strigă spre grăsun, dar acela tace, ruşinat mai ales că e pe peron cu Janos, amicul nostru din tren.

– I-am spus că tâmpit e el şi să se ducă la mumă-sa!, îmi traduce patinatorul şi izbucnim toţi în râs.

Când Janos urcă, îmi spune: “A vorbit prostii, scuzaţi-l”.

Gara Budapestei e afumată, cum e şi oraşul, dacă ţin minte bine. E o gară de stil vechi, dar mărturisesc că-mi place mai mult decât Gara noastră de Nord; are intimitate, are totul mai bine chitit, parcă eşti, aici, în gara Budapestei, în bucătăria încăpătoare a bunicii.

Trec grupuri, trec oameni siguri, pe lângă geamul nostru. Tineri cu plete, agăţaţi lasciv de umerii osoşi ai unor fete frumoase şi semeţe; într-o parte se mănâncă tacticos crenvurşti, în alta se cumpără în linişte ziare. Mecanicii căilor ferate foiesc şi ei fără grabă. În general, gara aceasta nu produce impresia de ritm. E, dimpotrivă, prima stemă de linişte cu care mă întâlnesc. Parcă nimeni nu se teme că va pierde trenul. Parcă aceste chioşcuri, unde se vând crenvurşti, ziare şi celelalte, ţin direct de eternitate.

Când voi învăţa şi eu să nu mai fiu febril? Câte feste mi-ai jucat, febrilitate!

Plecăm din gara Budapestei. Andrei e impresionat, mai mult decât mine, de această combinaţie: monumentalitate şi intimitate. El nu ştie că acum zece ani doi tineri zgribuliţi, înaintea unui Crăciun sărac, plecau din gara Budapestei, bucuroşi că-şi cumpăraseră câteva fleacuri, plecau din gara Budapestei, cu melodia “Doctor Jivago” în creier – căci asta se cânta atunci în toată splendida şi afumata Budapestă, Doctor Jivago, valsul unei dureri, valsul unei ierni fantastice, valsul unei surde opoziţii – doi tineri care se iubeau şi ajunseseră să semene unul cu altul, în iubirea lor mare şi sărmană, doi tineri plecau din gara Budapestei spre o casă a lor şi a modestiei lor, de la Bucureşti, doi tineri plecau din gara Budapestei, stăpâniţi de emoţia de azi a acestui băiat. Acei tineri erau mama şi tatăl lui. Dar ei nu erau singuri. În pântecele mamei, printr-o coincidenţă care mă face să lăcrimez, se afla el, Andrei, băiatul care azi trece prin Budapesta, înalt, frumos şi sănătos. Ce grijă ţi-am dus noi, băiatule, când tu te ascundeai încă în misterele blânde ale staţionării materne, ce grijă ţi-am dus şi cum am sprijinit eu la urcarea în tren braţul mamei tale, care te purta de cinci luni în pântece şi care – dificil şi minunat – avea să te aducă pe lume.

La zece ani de-atunci, sărut în amintire mâna femeii minunate care mi-a fost soţie, chiar dacă azi locuim fiecare pe alt gheţar, şi – împotriva răului pe care de atâtea ori a vrut sau vrea să mi-l facă – eu mângâi cu toată tandreţea vieţii mele de zbucium şi de drumuri, atât de anorganice câteodată, pântecele sfânt al celei ce te-a adus pe lume, Andrei al meu.

Închină-te, băiatul meu, acelui dulce, sacru templu!

4 ianuarie spre prânz

Pălăvrăgesc, aproape fără să mă gândesc la ce spun, cu Andrei. N-avem răbdare. Trăim într-un spaţiu închis, al cărui singur avantaj e că se mişcă.

L-am făcut şi pe Andrei după acelaşi model care m-a fixat. N-are răbdare. Vrea mereu epică şi conflicte. Multe va mai pătimi...

Privesc în gol şi o văd recompusă din pământul învârtejit cu zăpadă pe Elena. Ce-o face?

– S-au trezit şi beau o cafea, cu tataia, în hol! Îmi răspunde, fără să-l întreb, Andrei.

Din nou grăniceri, din nou rigiditate, din nou îmi creşte tensiunea. Altcineva, un cetăţean cu lanternă, caută pe sub banchetă. Culmea ar fi să şi găsească pe cineva. Dar pe cine? Amabilul nostru şef de vagon, Janos, făcuse curat şi strânsese paturile.

În fine, asta-i viaţa! (oare, asta-i?) Meserii şi meserii. Andrei comentează pusta ungară: “Parcă mergem spre Craiova şi spre Bârca”. Într-adevăr! Aşa făcusem eu însumi călătorind acum opt ani de la Des Moines la Iowa City: simţeam că merg spre casă.

Ceva deosebea însă imaginea aceea de imaginea drumului spre satul meu: frunzele căzute sau încă persistente în toamnă erau de un roşu violent, nu blând-ruginiu.

Pământ sfărâmicios, pământ unit cu ţurţuri imperfecţi de zăpadă. Chipul superb al Elenei îmi umple ochii. Ce văd afară se uneşte cu ce văd în minte la limita ochilor. E o ciocnire de realitate exterioară şi realitate lăuntrică, val grăbit către val grăbit, dumnezeire în luptă cu boala, vai, vai, va trebui să vină primăvara pentru noi toţi, nu doresc nici duşmanilor celor mai aprigi să rămână în iarnă.

Să vină primăvara pentru dulcea şi pătimita mea Elena, pentru inima ei ameninţată, pentru sângele ei care va trebui să-şi probeze convingător în faţa cerului de judecată nevinovăţia de azi şi dintotdeauna. Vom învinge cancerul, Elena.

Cancerul se va rezolva, simt, ştiu şi sper, prin reechilibrarea fierului din organism. În America toamnei lui 1970 era mult fier aprins pe jos şi chiar şi porumbul avea un foşnet de fier salvator. Oare, fierul să fie salvarea?

Fără să te cunosc, fără să ştiu că vei veni la mine, fără nici un motiv special, am luptat şase ani pentru ca forurile medicale să ia în atenţie marile descoperiri în lupta anticancer ale lui Mihai Leontopol, ale lui N. Ionescu Dîmboviţa, ale lui Dănilă şi Dinu şi tot ce ar putea, încă, să ne ajute să trezim umanitatea din permanenta ei stare de spitalizare, din îngheţul articulaţiilor ei căruia i-o predă acest coşmar: cancerul.

Sunt fericit că te-am cunoscut într-o seară ploioasă de aprilie la Lugoj, femeie superbă, femeie-viaţă-şi-moarte, femeie-fagure, femeie-rug, femeie-Dumnezeu. Am luptat pentru cauza sănătăţii oamenilor, parcă presimţind că te voi întâlni, iubita mea.

Trebuia să vin cu ceva la tine, trebuia să-ţi aduc un buchet de flori. Şi, iată, azi trăieşti. Azi sănătatea ta e mai puţin ameninţată ca ieri. Sau e numai iluzie? Doctore Leontopol, răspunzi cu capul de viaţa iubitei mele. Să ai grijă, doctore, să fii sănătos, ca să aducem primul Nobel în România. Dar dai o bere din acel Nobel! Ori dumneata, ori acel care-l va lua dintre compatrioţii noştri. Mi-e o sete...

Fierul! Oare se va trăi din fier, aşa cum s-a murit de fier?

Elena, fii liniştită! Sunt aici, cu Andrei, pe care tu îl iubeşti ca pe copilul tău. Călătorim spre Viena. Cuta din frunte nu mi-a trecut şi băiatul mă ceartă că sunt trist. Dacă ai fi şi tu cu noi, ar fi colosal. Ne promitem unul altuia, eu şi Andrei, că la vară plecăm toţi, tu, el şi eu. La vară va fi mai frumos.

Va fi acea vară?

Mai dă-ne, Doamne, cel puţin o vară!...

La graniţa austriacă urcă nişte domni proaspăt bărbieriţi, care dau impresia că au cu totul altă treabă decât să ne vadă paşapoartele şi bagajele. Sunt veseli şi amabili; aveam să aflu la Viena că aceia au fost grănicerii şi vameşii austrieci. Unul dintre ei fredona un cântec când mi-a pus, cu aparenţă distrată, o ştampilă pe paşaport.

Ce portari duri are iadul capitalist!

4 ianuarie spre prânz

(n.red. – continuare)

Trebuie să reconsiderăm multe din şabloanele noastre. Multe, vă spun sincer. Sincer şi trist. Nu călătoresc prima oară în Occident, dar nici nu cred că mai putem la nesfârşit să împărţim lumea în “occident” şi “răsărit”. şÎmi trimit băiatul să facă pipi pe urmele ruginite ale Cortinei de fier. E timpul!ţ

– Ce ordine e pe câmp, tati! Ce curat e pe terenul grajdului, ăla portocaliu! Ce curat e în gară! Tati, uită-te, hai nu mai scrie! Uită-te! Tati, de ce e mai multă ordine în Austria? Tati, ce culori frumoase are staţia de benzină! Hai, tati, nu mai scrie! Hai, tati, uită-te!

Andrei e ca un magnetofon dat repede care se apropie de explozie.

– Taci, băiatule, taci puţin!

– Tati, spune-mi, suntem în capitalism?

– Nu ştiu, băiatul meu.

Şi, într-adevăr, e greu să spui că eşti în pur capitalism într-o ţară cu atâtea proprietăţi de stat, cum e Austria! Suntem, oare, în Austria?

Intrăm încet în Viena. Ne târâm cu bagajele spre ieşirea din tren. Dan Lăzărescu şi cei trei patinatori ai săi ne ajută frăţeşte. Tot culoarul e plin de oameni care vor coborî. Ne despărţim de o româncă din Mărginimea Sibiului care, împreună cu vest-germanul ce-i e soţ, ne vorbise despre cele câteva “antene” văzute şi care i-au plăcut. Andrei primeşte un cârnat afumat de la neamţul respectiv. E un cârnat ca în bucătăria prietenilor mei Ana şi Ion Haşiganu din Sălişte. Ce-or crede cei care ni l-au dat? Nu-i refuzăm, din politeţe.

Deodată, în plin centrul Vienei, gara ne opreşte. Coborâm. Andrei e emoţionat ca un om la venirea pe lume. Dârdâie: Austria, Auustriiaa! Viena! Tati! Taicule! Imi zice cum auzise că-i ziceau băieţii bunicului meu tatălui lor: Taicule!

Ne reperează, aşa, băgaţi în bagaje cum suntem, Valeriu Dinică, ataşatul cultural român la Viena. Împingem căruciorul cu bagaje. Dinică vorbeşte repede, e oltean din Vâlcea şi-i spune lui Andrei:

– Ia-o mărunt, n-o lua masiv cu Austria, că e mult de văzut. Asta-i schema!

– Austria!, bâiguie Andrei şi se uită la reclamele din gară.

Mărturisesc că retrăiesc, o dată cu băiatul meu, bucuria călătoriei. Mă înseninează bucuria lui. Bine că e aşa. Bine că m-a găsit sănătos ca să-l duc la Viena.

Elena, aici dunga din frunte mi s-a mai întins, Viena e blând, deşi aerul ei rece ne-a făcut să ne strângem brusc cojoacele pe noi. Andrei şi cu mine suntem îmbrăcaţi la fel. Avem probabil un aer irepresibil de provinciali stângaci gata să intre din greşeală în prima vitrină.

Urcăm, blocaţi de bagaje şi luându-ne rămas bun de la patinatori, în Dacia ambasadei. Dacia? Da, şi merge binişor.

E ora 2, ora Vienei, cu o oră mai devreme decât ora României. Cu o oră? Doar atât? Ora aceasta, cât ne-a costat pe noi. Ora aceasta care fixează Austria mai aproape de mijlocul Europei.

Elena, salutări din Viena.

Ne simţim bine? Ne simţim rău?

Nu prea mai suntem.

4 ianuarie, seara

Identităţile noastre locuiesc în mijlocul Europei în vreme ce noi abia ne târâm să ne ajungem din urmă identităţile.

Stăm în centrul Vienei, lângă Hotel Regina şi lângă impresionanta Catedrală Votivă. Ca nişte insigne pe o pernă doldora de decoraţii, stăm şi noi aici.

Drumul, la orele zilei, prin Viena îţi ia imediat ochii. Mai toate clădirile au faţadele proaspete, în sensul în care prospeţimea pune în valoare vechimi tulburătoare.

Parlamentul, Primăria, Hotelul Imperial arată ca nişte “noi construcţii vechi”. Darul de a împrospăta vechiul, conservându-i partea interesantă, ar putea interesa edilii şi proprietarii de blocuri nu numai din Viena. Mă gândesc ce frumos i-ar şedea unei vechi clădiri bucureştene să trăiască în două secole: în cel de al XIX-lea, în care a fost ridicată, şi în cel de al XX-lea, în care a ajuns.

Ca strugurii bine păstraţi, ce aduc farmecul lor aparte în plină iarnă sau primăvară, când încă nici n-au reînflorit viile, sau la începutul verii noi, când vinul din pivniţe primeşte semnal de revoltă şi fierbe, iar pe butuci florile izbucnesc fatal; ei bine, atunci să ai un strugure din recolta veche. Se apropie timpuri grăbite. Să păstrăm minunile vechi!

Viena e o recoltă veche, învingându-şi programarea înspre vara celuilalt veac.

Când mă gândesc că pe aici a trecut Eminescu, aştept cu o mare emoţie de copil întrebări de la marele plâns care “nu mai poate străbate”. şÎmi închipui o poezie a tristeţii şi a emigrării mele.ţ

Sigur, bunurile imperiilor există şi pentru că bunurile ţărilor jefuite nu mai există. Acumulările de-aici, din Viena, ca atâtea acumulări imperiale, au lăsat pustii subsolul şi solul Transilvaniei. Când Coşbuc striga “Noi vrem pământ!”, Viena prospera dureros de cinic.

Când Muzeul de Istoria Artei strălucea sub cerul mai senin al Europei de mijloc, noi abia ne cuceream independenţa. O singură filă din calendar, 1877, uneşte două întâmplări: un muzeu de artă, un colier somptuos la unul din gâturile acvilei bicefale şi un muzeu dureros, de tranşei asudate şi însângerate. De durat, prin cinic paradox, au durat picturile şi sculpturile, nu cadavrele ostaşilor români (căci români erau moldovenii şi muntenii, nu erau vorbitori de moldoveană şi vorbitori de munteană, cum aveau mai târziu să insinueze unii din urmaşii celor cărora le lăsasem culoar liber spre bătăliile hotărâtoare). Cadavrele trebuiau înmormântate; miroseau urât.

Figuri artistic umflate, boieri mari ai Muzeului senin al Vienei, de-aţi şti voi câte cadavre de români v-au ţinut cuiele în pereţi ca să puteţi rămâne în tablouri. O ţară mică şi, vai, atât de des prădată, n-a avut vreme de pictură şi de sculptură, ca să-şi arunce fiii în tranşeele dintre două biserici, dintre două lumi, dintre două valori care, ciocnindu-se, ar fi prefăcut cu siguranţă Europa în propriul ei muzeu.

Minunată şi nedreaptă Vienă! Pentru civilizaţia pe care o păstrezi din veac în veac, s-o arăţi viitorului, pentru cultura care emană secret din fiecare colţ de piatră al templului tău, pentru lumina dulce, de bibliotecă şi salon de sculptură, de mamă aspră şi de soră de caritate a tuturor iluziilor, pentru tot ce însemni, îşi mulţumesc, cetate a luminilor şi a liniştii din Europa de mijloc, Vienă neutrală!

Dar pentru că exişti, pentru că poţi da acest exemplu, tu se cuvine să înclini măcar unul din turnurile tale de veghe şi să baţi măcar unul din clopotele acatistului tău cosmic, şi pentru Moldo-Valaho-Transilvania din care eu vin azi, pentru Daco-Romania chinuită şi ameninţată, pentru exemplul de sârguinţă, de loialitate faţă de libertate şi de simţ al solidarităţii planetare, pe care le-a dat şi le dă unei lumi, atât de puţin dispusă, azi mai ales, să dea exemple antimercantile.

Dumnezeu să apere Viena! Noi am apărat-o de-atâtea ori.

Mioriţa a rămas o întruchipare orală a geniului românesc şi pentru că pieile pe care o puteam noi transcrie erau ocupate să fie dube, tobe, în satele patriei, să audă oştenii primejdia.

Poate că, printr-o neutralitate de speculanţi, am fi fost numai o zonă de tranzit spre marile metropole, spre marile acumulări europene.

Poate că, aliniindu-ne imperiilor, la un 1 decembrie, dacă nu 1918, poate 1916 sau 1920, pe calendarul politic al lumii ar fi fost înscrisă unirea Austriei cu Tirolul, după o extenuantă luptă de eliberare împotriva ocupantului străin, şi nu a Transilvaniei cu ţara.

Calc stângaci prin Viena, mi-e încă greu, dar nu mi-e ruşine. Sunt liniştit, deşi mă urmăreşte încă un poem destul de aspru despre sufletul meu necăjit de nonvalori.

Caii, cărora n-aveam fier să le punem potcoave, la mine în sat, întorc capul, încet după mine, din statuile unde au fost înglobaţi de priceperea şi generalizarea pripită a meşterilor care nu făceau economii, ci sculptau cu gândul numai către stăpâni.

… Sui bagajele în cameră. Andrei jubilează. Nu e vesel când aude că simpla urcare cu liftul costă un şiling.

– De ce, tati? La noi de ce nu costă? De ce costă? zice cu o durere de copil jefuit.

– Pentru că suntem la Viena, nu la Bucureşti.

Aş face politică, acum, cu el, dar sunt prea obosit. Îl las să observe singur că Viena are multe, dar milă – nu.

4 ianuarie seara (n.red. – continuare)

Adorm din picioare. Andrei mă ve­ghează excitat de ideea că diseară ne plimbăm prin oraşul visurilor lui şi, de ce nu, şi ale mele. Dorm şi somnul e fără patrie, fără apartenenţă, fără semn moral. Dorm, rupt de oboseală.

Mă trezeşte de două ori.

A treia oară, cu tot drumul înfăşurat pe creierul meu, încleiat şi aţos, mă ridic şi plecăm pe stradă.

Însângerată de lumini şi reclame, săgetată de maşini strălucitoare, Viena pare o cină de taină la care s-au adunat strigoi fosforescenţi, îngeri de poleială şi arme vii ale viscolului continental. Viena în ianuarie!

Şi aflu că ieri, la Moscova, au fost –45 de grade, în Grecia a nins, în RFG şoselele sunt înzăpezite, iar ţările scandinave dârdâie fără întrerupere. Cred că ne prinde iarna mare pe drumuri. Am merita-o.

Elena, fă-mi un ceai în amintire, până când mă întorc cu Andrei de la plimbarea aceasta înfrigurată prin Viena. Nu, nu, iartă-mă. Lasă ceaiul pe altă dată. Mergem să cinăm la familia Dinică. Au telemea şi curcan, au ţuică de-acasă şi putem vorbi în voie. Dumitru Aninoiu, fostul nostru ambasador la Viena, un om excepţional, mi-a spus că Dinică va fi baza în toate momentele. Şi, iată-l, începe să fie.

Doamna Dinică e medic. Atât îmi trebuia. Vorbim despre nou în medicină. Amândoi sunt partizani ai înnoi­rilor şi privesc cu simpatie lupta noastră pentru nou, pentru spirit revo­luţionar şi pentru deschidere de con­ştiinţă.

Mă simt rău. Doamna Dinică îmi ia tensiunea. Minima bate peste 9. E mult. Somnul puţin, grijile şi, mai ales, grija pentru tine, dulcea mea, ameninţata mea Elena. Îţi dedic prima minimă cu care mă legitimez, eu, sensibilul şi durul, eu, labilul şi încăpăţânatul, aici, în cetatea Vienei.

Hai, la culcare, băiete, şi tu, băiatule!

5 ianuarie

Întâlnire programată cu omul de bază al ministerului, care m-a invitat, simpaticul şi inteligentul domn Franz Roka.

Andrei a fost trimis cu copiii lui V. Dinică, în ale copilăriei. Fără amba­sadori şi protocol. Copilăria mai spală ce e de spălat în lumea noastră pătată.

Stau cu domnul Roka şi cu V. Dinică la Restaurantul spaniol. Ne cunoaştem eu şi domnul Roka de puţină vreme. Domnia sa e director în Ministerul Artelor. Ungur plecat în Austria, din pri­mele clipe mi se plânge în termeni omeneşti că a fost trimis acum câteva zile înapoi de la graniţa ungară, fără explicaţii.

– Şi aveam logodna fetei din prima mea căsătorie. M-am simţit umilit, umi­lit mai ales că, de multe alte ori, fusesem în Ungaria. Nu ştiu ce s-a întâmplat. În­chipuiţi-vă drumul meu înapoi de la graniţă. Toţi mă priveau. Ce să spun? Aştept să revină ambasadorul lor aici, un om de bună condiţie, să văd despre ce e vorba.

– Domule Roka, aţi fost în România?

– Am fost, am fost. Mi-a plăcut mult. O să-mi placă şi mai mult când o să pot vedea şi Transilvania. Am prieteni buni acolo.

– De exemplu?

– Macrea, un arhitect din Braşov.

– Nu lucrează cumva la Târgovişte?

– O, ya, it’s true. He’s D.Macrea.

– Avem cunoştinţe comune, domnule Roka.

– Da, da. Cunoştinţa noastră co­mu­nă e însă un domn curajos şi demn, unul dintre cei mai demni şi mai îndrăzneţi contemporani ai noştri, un om căruia personal îi duc câteodată grija, să nu fie strivit, să nu se distrugă atâta inte­ligenţă şi atâta îndrăzneală, avem o cunoştinţă comună, un om pe care-l stimează mulţi europeni, e domnul Nicolae Ceauşescu; îl cunoaşteţi desigur.

– Îl cunoaştem, domnule Roka. E al nostru.

– E al dumneavoastră şi al tuturor celor care iubesc libertatea. E şi al celor care au fost înăbuşiţi în speranţa lor şi al celor care-şi mai fac iluzii, şi al rea­liştilor. Dar trebuie apărat.

– De ce, domnule Roka? De cine?

– De oamenii războiului. Ei au stri­vit ţări, ei au distrus vise. Birocraţia războiului e dură, ea are căi multe. Răz­boiul e mai rentabil pentru cei puţini decât pacea. Vezi dumneata, eu m-aş putea întreba: la ce foloseşte totul? Prietenul meu, ambasadorul Aninoiu, îmi zicea glumind, câteodată: “Noi, socialiştii!”.

– Şi avea dreptate?

– Ştiu eu? Cred că nu. Eu simpatizez eforturile de liberalizare ale ţării mele de origine, Ungaria. Stimez plin de grijă socialismul românesc. Dar mă întreb: dacă uneori şsocialismul dintr-o ţară e ameninţat chiar de socialismul dintr-o altă ţară, la ce bun totul?ţ o ţară e ameninţată de altă ţară?

– Să înţeleg că vă preocupă soarta socialismului?

– Îmbătrânesc, domnule, am fost jurnalist şi ştiu ce e birocraţia. În mi­nisterul meu sunt oameni, de fapt e unul, care nu dau voie nimănui să aibă păreri. Opinia pentru ei e ceva criminal. Cum, dumneata lucrezi în acest minister şi ai opinii? Nu-ţi dai seama ce în­seamnă asta? Părerea dumitale trebuie să fie părerea oficială.

– Nu e singurul om bine situat care gândeşte aşa.

– Ştiu, domnule.

– Ei, bine, gândiţi-vă că pot exista şi guverne care gândesc astfel în raport cu alte guverne.

– Nu-nţeleg.

– Că adică nu pot exista opinii în cadrul unor alianţe, că totul trebuie să fie însuşit obligatoriu de toţi, monolitic şi fără crâcnire.

– Dragul meu, îmi zice domnul Roka în vreme ce-mi toarnă în pahar un excelent vin roşu din Ungaria, eram cândva la Bratislava şîn 1968, când a fost intervenţia împotriva Cehoslovacieiţ. Ceea ce mi-a rămas pentru totdeauna în minte e că lor, cehoslovacilor, nu le venea să creadă. şEu vă duc grija vouă, românilor, pentru că nici vouă nu vă vine să credeţi că ar fi cineva în stare să tulbure ţara voastră din drumul ei.ţ

ş– Domnule Roka, s-au întors 6 fraţi sau veri, ce-or fi fost ei, de la văr sau fra­te sau cumnat mai mare şi, când s-au uitat ei în desagi, au văzut nişte daruri de la ăla marele.

Erau nişte haine.

Şi le-au probat ei şi le erau scurte, le veneau bine, atâta că le erau scurte pân-la genunchi.

Afară de unul, căruia-i veneau tocmai bine.

Şi ei s-au uitat unul la altul, s-au uitat şi la cel cu hainele potrivite bine şi l-au întrebat: “Dar ţie cum îţi vin bine, mă omule, şi nouă ne sunt scurte?”, şi acela i-a privit şi le-a răspuns cu mân­drie pentru el şi cu tristeţe pentru ei: “De aia, că voi, când v-a luat măsura, eraţi în genunchi, iar eu eram în picioare!”.

Inutil să vă adaug, domnule, amă­nuntul că de trimis hainele înapoi nu le-au trimis ei, ci el, că avea hainele lui, haine modeste, dar a căror măsură, şi ea, fusese luată, de asemenea, în vreme ce stătea în picioare.ţ

Noroc, domnule Roka!

... Omul îmi face propuneri de interes maxim pentru vizită, le discutăm. S-ar putea, dacă vremea nu se va aspri excesiv, să plec şi până-n Tirol.

Domnul Roka mai comandă o sticlă cu vin roşu, acelaşi excelent vin ungu­resc cu care el îşi leagă sângele de amin­tirea primei sale patrii. Sărbătoresc în tăcere acest secret: domnului Roka îi e dor de ţara natală. Un reflex din subcon­ştient îi dictează şi felul, şi culoarea vi­nu­lui. Şi poate şi plăcerea cu care îl bea.

... Acum câteva ore l-am cunoscut pe ambasadorul Octavian Groza, un om cu care am vorbi câteodată – în ţară – la te­lefon, un om cu care m-am aflat deseori pe aceeaşi poziţie, când era în CNST (deşi în privinţa calităţii armelor, a tacticii şi a intensităţii luptei ne-am deo­se­bit), un om care păstrează ceva din distincţia de calcar nobil a tatălui său, dr Petru Groza.

Întâlnirea e caldă, la ea sunt prezenţi consilierul Jula şi consulul Nicolae.

Vorbim despre Transilvania, despre familia săracă din care vine omul plă­cut şi discret care e consilierul Jula, îl ascult pe consulul Nicolae bucu­reş­tenizând, evocăm împreună biserica din Ţebea, acea splendidă şi durabilă poartă cu tricolor a sa­cralităţii na­ţionale.

Se beau lapte dulce şi puţină cafea. E o atmosferă liniştită aici, pe bucata de pământ românesc din Viena. Asu­pra unui singur lucru nu suntem îm­păcaţi: de ce nu a putut ambasada să se abo­­ne­­ze la Flacă­ra? Eugen Bar­bu le-a pro­­mis Săptă­mâna, îmi spun aceşti oa­meni, şi o au. Pro­mit şi eu că le va veni cu re­gu­laritate Fla­­­­căra, o dată pe săp­tă­mână, cu condiţia ca o dată, o singura dată, să-mi vină şi mie Premiul Herder.

Râdem ca de o glumă bună. Nu­mai eu, în sinea mea olteană, tac ca de o glu­mă care n-ar fi rău să se prindă.

5 ianuarie

(n.red. – continuare)

...După-amiază facem cumpărături într-un supermagazin. Dragii mei amatori de o fugă în Vest, vreau să vă anunţ că aici se găsesc de toate, cu excepţia banilor care nu prea se... De exemplu se găsesc ardei graşi de trei feluri: verzi, galbeni şi roşii. Costă 7 şilingi una sută grame.

Se găseşte carne destulă, chiar şi de mai multe feluri. Un singur fel de carne nu se găseşte: ieftină. Dacă 120 de şilingi un kilogram de cotlet, cu osul respectiv, e puţin, mă las invitat la o masă în familie de primul fugit. Dar vă atrag atenţia că nici pâinea nu mai costă sub un şiling ca acum 10 ani, ci peste 10 şilingi un kilogram. Peste 10, adică şi 14 şi 26 şilingi un kilogram. Depinde cum e preparată. Şi e preparată în toate felurile (scumpe).

Să vă dau o veste bună: medicamentele sunt foarte ieftine. Dacă eşti bolnav poţi trăi numai şi numai cu medicamente. Iată câteva preţuri de la farmacie mai modestă. Un tub de Wick, pentru a frecţiona de câteva ori partea de organism răcită (iarna oamenii mai şi răcesc), costă 38,30 şilingi.

Apoi 12 punguţe cu samarin (bicarbonat, ca să mă exprim mai popular, bicarbonat necesar după o masă mai copioasă, posibilă grabnic, după câte v-au spus-o preţurile) costă 32 şilingi.

Un “pantovit”, care înseamnă vitamină pentru pofta de mâncare a copilului, costă 105,50 şilingi. Sunt părinţi care preferă să-şi convingă de la om la om copiii!

Câteva tablete de vitamina C, adunate sub titlul de roman african “Redoxon”, costă 37,80 şilingi... şi vă mai precizez că un steak (friptură de porc cu garnitură) costă la un restaurant mediu 115 şilingi.

Vă urez poftă bună!

Seara mă plimb cu Andrei şi cu administratorul Buză prin oraş. Ca o pedeapsă de peste zi, luminile puternice mă duc spre încă un loc teribil; spre locul unde altădată erau aruncaţi să moară, departe de lume, ciumaţii.

Acum, în Viena modernă şi în Viena istorică, printre calculatoare electronice şi homosexuali care tânjesc, printre rochii de mireasă, care costă 11.000 de şilingi, şi femei, care costă doar 500 de şilingi, printre splendori ale artei vechi şi îndrăzneli nebuneşti ale artei moderne, printre puşti clasice şi fugari de ultimă oră, printre preţuri exorbitante şi viscolul gratis, printre inimile noastre în care se poate intra şi fără a depune un şiling şi gratiile cu care valorile sunt apărate, printre cei care tuşesc şi cei ce n-au nici o grijă, în centrul Vienei se înalţă statuia ciumei. Ce idee: să înalţi un monument pe locul unde se tăvăleau spre moarte ciumaţii!

Şi lângă Statuia Ciumei, un cerşetor. Nu-l întreb o vorbă. Îmi pare un rămas din vremea ciumei.

Magnifică şi dizgraţioasă. Minuţioasă şi inexactă. Pentru că, totuşi, ciuma e degradare, nu durată. Pentru că, totuşi, răul nu poate fi tradus cu mijloacele binelui.

Merg la distanţă de Statuia Ciumei, să nu mă-mbolnăvesc nu eu, ci bieţii mei strămoşi să nu se-mbolnăvească în cimitire de marele flagel din care, iată, ne-a mai rămas o splendidă statuie.

Şi totuşi bat oraşul, fericit, sunt foarte fericit, Elena, gândindu-mă la ziua când noi sau fiii noştri vom trece sau vor trece printr-un oraş al lumii pe lângă contestata şi lăudata, enervanta şi liniştitoarea Statuie a Cancerului.

Va trebui să fie şi această Statuie! Dacă nu e loc pentru a fi plasată, ofer casa mea ca temelie pentru Statuia Cancerului.

6 ianuarie

Mă trezesc la 6 dimineaţa şi lucrez. Apa rece, cu care mă spăl până-n brâu, îmi face bine. Mă doare puţin un dinte; tare mi-e teamă de o suferinţă, oricare. Aici, doctorii costă enorm. De scos o măsea, cam 300 şilingi. De pus o măsea – 2.500 şilingi (pentru un oltean cu dantură discutabilă, aici ar fi fost costisitor de trăit!). De aceea şi preferă oltenii alţi dentişti.

Scriu, scriu cu o plăcere de primă tinereţe. Ca în vremea în care mi-am făcut bătătura de la degetul mijlociu, pe care o port ca pe o insignă, ca pe o decoraţie prin viaţă, de 12-15 ani.

Azi-noapte am dormit dus.

Am visat mult, am visat parcă fără sfârşit.

Parcă era un poet maramureşean; parcă ne spunea – cântat – o poezie în cenaclu, într-un cenaclu mai restrâns. Eu îl aplaudam, îmi plăcea poezia, era curajoasă, era pură şi dreaptă. Apărea preşedintele Ceauşescu şi eu îi ieşeam în cale şi-i povesteam că avem un poet tânăr foarte bun, care a scris o poezie extraordinară. Îi ofeream loc preşedintelui, dumnealui se aşeza. Cei din cenaclu îşi dădeau coate, nu mai fusese niciodată preşedintele la Cenaclu. Şi îl chemam pe cântăreţ. Mă străduiam să fiu firesc, să nu-mi zică detractorii că sunt linguşitor, poetul începea să recite, deodată se poticnea. Mă speriam. Continuam eu. Mă temeam să nu râdă cei de faţă. Preşedintele părea puţin trist. Cântăreţul-poet a dispărut bolborosind. Am continuat să recit. Apoi zidurile camerei de la Viena, Andrei – lângă mine cufundat într-un somn adânc.

Scriu, de la trezire, scriu febril.

După ce, aseară, Andrei şi cu mine am gătit, am mâncat şi am lăudat hrana austriacă – bună, curată şi bine ambalată – el s-a dus jos cu gunoiul, strâns bine, tot de el, iar la întoarcere a alunecat şi şi-a zgâriat puţin mâna dreaptă. Am cerut puţin spirt de la familia Buză, de-alături, l-am tamponat cu spirt şi, pentru că era vinovat, a strâns din dinţi, dar n-a crâcnit. Îl ustura şi surâdea.

Imaginea pedepsei purificatoare?

Eram, cred, caraghioşi şi tandri, aseară, gătind. Nu m-aş fi închipuit curăţind docil cartofi, cu un cuţit rebel. Dar am făcut-o. Am aprins cu plăcere aragazul, am pus ulei şi am răsturnat cartofii tăiaţi pofticios de inegal. S-au prins ei puţin de fundul cratiţei, dar autoritatea mea i-a desprins prăjiţi cât trebuie. Multe gospodine umilite ar primi ca pe o revanşă imaginea aceasta.

Andrei a tocat, mărunt, usturoi peste ei, a pus sare, am făcut o omletă cu puţin cabanos şi am trăit ca regii, căci, peste toate, din două pachete de carton, am răsturnat nişte “Sour milk” – lapte bătut – excepţional. Andrei propunea să ducem în geamantan şi la Bucureşti. Nu se poate, i-am explicat.

Dar ce se poate e să acţionăm mai serios pentru ca proiectele “Carpaţi 2000”, ale prietenului nostru dr. Radu Rey, din Dorna, să capete mai repede întruchipare concretă şi să avem acasă valori nutritive superioare (chiar!) Austriei. Dorna e aur curat, să ne întoarcem acasă, băiatule, puşi pe fapte mari. Şi totuşi nu lui Andrei trebuie să-i spun toate astea, ci mai-marilor agriculturii noastre: să nu lăsăm să se degradeze ireversibil Carpaţii! Ceea ce azi ne costă mult, mâine ne va costa înmiit. Să nu uităm că, în Vatra Dornei, un om de vocaţie şi caracter, Radu Rey, are un proiect nobil şi temeinic cu care Carpaţii ar putea deveni vatra dezvoltării noastre viitoare.

Eugen Simion îşi amintea că, acum 8 ani, întors din America şi oprindu-mă la Paris, spuneam cu pasiune şi adolescentă mânie că voi răsturna, voi dinamita multe scaune acasă. Oi fi zis, n-oi fi zis?! Nu mai ştiu. Dar nu minte Simion.

În orice caz, din Austria mă voi întoarce hotărât să construim mult mai mult. O ţară aşteaptă înflorirea promisă de socialism, în linia aptitudinilor ei fireşti. Să facem la Dorna o mare, un ţărm de mare?!

Absurd?

Să facem la Dorna un lanţ de munţi superior Elveţiei şi Austriei?!

Asta se poate. Asta trebuie. E în puterea noastră.

Să distrugem prejudecăţile, tiparele anchilozate, să nu amestecăm ideologia acolo unde nu-i e locul.

Unii s-ar putea speria doar auzind că Dorna va deveni o altă Austrie. Austrie? Dar socialismul?

(va continua)

sursa: Jurnalul National
partea I
partea a II-a partea a II-a
partea a III-a
partea a IV-a
partea a V-a