ADRIAN PĂUNESCU

Este vorba despre un interviu publicat in Jurnalul National, in care Adrian Paunescu vorbeste despre relatia sa de prietenie cu Marin Preda.

"Jurnalul Naţional: În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Marin Preda?
Adrian Păunescu: Mă consideram laureatul unui premiu, în acelaşi an, pe care-l luase şi Marin Preda pentru proză. Asta era - formal vorbind - o senzaţie desigur înşelătoare de egalitate între oameni. Nu poate fi vorba de egalitate. El era un mare clasic, eu eram un tânăr poet, dar - eu asta le spun şi studenţilor mei, ca ei să înţeleagă faptul - că umilinţa unui om cu adevărat talentat nu este dăunătoare...

Umilinţă sau smerenie?
Umilinţă! Cum zic, aşa e... Aşa e pentru mine. Să mergi - atunci când eşti tânăr şi când te aşteaptă tot felul de evenimente de viaţă la care refuzi să participi, te aşteaptă femei pe care le poţi iubi, te aşteaptă prieteni cu care poţi conversa liber - să mergi la Marin Preda acasă, să stai după el, pentru că Marin Preda era un tip cu tabieturi, cu nevastă tânără... să stai în hol, să-l aştepţi şi el să vină... că el mă şi preţuia, mă şi iubea şi nici nu era un personaj murdar, care să vrea să calce în picioare demnitatea celorlalţi, dar avea obligaţii, că nu mă chema el. Eu, ca ziarist, lăsam la o parte poezia şi premiul egal cu al lui Marin Preda şi mă duceam... cu mâna mea dreaptă - nu eram atât de bogat încât să am un casetofon - notam cele mai interesante lucruri pe care le spunea Marin Preda. Aşa credeam eu, că sunt cele mai interesante. Şi că lucrurile au stat aşa o dovedeşte împrejurarea că la câteva luni după ce am început treaba respectivă, plecând în America la o bursă, Marin Preda n-a mai continuat lecţia sa de publicistică majoră, existenţială, şi a scos o carte: "Imposibila întoarcere", pe care îmi promisese că mi-o dedică. În mod normal, ar fi trebuit să apară întrebările şi răspunsurile. Orgoliul meu m-a îndemnat să-l întreb: "Domnule Preda, se poate aşa ceva? Aţi zis că-mi dedicaţi cartea asta...". "Monşer, n-am putut din cauza nevesti-mii. E tânără, voia să i-o dedic ei... Şi atunci m-am gândit să fac o dreptate, să nu i-o dedic nici unuia dintre voi... Zic: "Dom' Preda, dar nu e nici o dreptate aici. Cum, nici unuia? Păi dânsa ce contribuţie a avut aici? Dânsa dormea în timp ce noi lucram!". Şi-atunci, el mi-a facut o dedicaţie pe o carte: "Lui Adrian Păunescu, făra de care această carte n-ar fi fost scrisă". Sigur că aşa e... dar mie mi-a părut rău că un lucru pe care l-am făcut împreună i-a rămas numai marelui scriitor. Pentru mine ar fi fost, într-un anumit fel, o nouă recunoaştere a tipului meu de existenţă şi de creaţie..."

Articolul complet